Sintagma „mineriadă” a apărut în anul 1990, devenind termenul generic pentru acţiunile de reprimare de către mineri a manifestanţilor din Bucureşti, care se pronunţau pentru democraţie, libertate de exprimare şi pluralism politic.

Pe parcursul lui 1990 au avut loc trei descinderi ale minerilor din Valea Jiului în capitala ţării.

Prima Mineriadă: 28-29 ianuarie

Pe 23 ianuarie, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a anunţat în mod oficial că va participa la alegerile generale de pe 20 mai. Drept reacţie, opoziţia politică reprezentată de partidele istorice, Partidul Naţional Ţărănesc- Creştin Democrat, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român, a organizat pe 28 ianuarie, în faţa sediului guvernului, un miting de protest.

Pentru a contracara acţiunea opoziţiei, FSN, cu sprijinul forţelor de ordine, a pus la cale o contramanifestaţie mobilizând angajaţi de la marile întreprinderi bucureştene. Muncitorii au mărşăluit scandând lozinci în favoarea FSN şi împotriva partidelor care voiau să oprească ascensiunea politică a Frontului: „Jos cu fiii de chiaburi şi legionari!”, „Iliescu nu ceda, ţara e de partea ta!”, „Nu ne vindem ţara!”, „Vrem linişte să muncim!”, „Fără moşieri!”.

Între cele două tabere au avut loc incidente, agravate de tentativa de intrare în sediul guvernului a unui grup de persoane violente. În seara zilei de 28 ianuarie, în unele oraşe, consiliile judeţene FSN au mobilizat cetăţenii pentru apărarea guvernului. A doua zi dimineaţa, apelurile insistente lansate de Ion Iliescu, preşedintele interimar al ţării, au adus în Bucureşti 5.000 de mineri înarmaţi cu bâte şi unelte de muncă.

S-au adăugat acestora zeci de camioane şi autobuze cu muncitori din ţară, care au venit în Piaţa Victoriei alături de mineri. Au fost semnalate incidente violente între mineri şi locuitori ai Capitalei, iar la sediile unor partide istorice şi organizaţii nefavorabile puterii au avut loc raiduri, percheziţii şi reţineri ilegale. Pe străzi s-a strigat: „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, nu gândim!”.

Bilanţul celor două zile de confruntări a fost de câteva zeci de răniţi. Poliţia a făcut arestări din rândul participanţilor la miting. Tot în ziua de 29 ianuarie au avut loc atacuri asupra sediilor partidelor de opoziţie din ţară, cu toate că în oraşele respective nu avuseseră loc manifestaţii. În urma evenimentelor de la Bucureşti, CFSN-ul s-a transformat în Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), în care au fost reprezentate şi partidele nou-constituite.

A doua Mineriadă: 18-19 februarie

Pe 18 februarie 1990 a avut loc o manifestaţie anticomunistă care fusese anunţată cu câteva zile mai devreme. Piaţa Victoriei s-a umplut cu zeci de mii de oameni, care au început să scandeze lozinci împotriva FSN-ului, a lui Ion Iliescu şi a Securităţii. În jurul orei 16.00, un grup de provocatori din rândul manifestanţilor a luat cu asalt clădirea guvernului, fără ca forţele de ordine să opună vreo rezistenţă.

Demonstranţii au distrus uşile şi au intrat în sediul guvernului, ocupând parterul şi etajul I, unde au produs distrugeri importante. Câteva ore mai târziu ordinea a fost restabilită cu uşurinţă de forţele militare, iar poliţia a arestat 102 persoane, dintre care 12 cu cazier judiciar. Au fost răniţi 15 militari în termen şi 6 poliţişti.

Ca şi în cazul evenimentelor din 28-29 ianuarie, autorităţile au afirmat că a avut loc o tentativă de lovitură de stat antidemocratică. A doua zi, câteva mii de mineri din Valea Jiului au sosit în sprijinul guvernului. Spre deosebire de mineri, muncitorii bucureşteni nu au mai răspuns în masă apelurilor făcute de autorităţi.

Responsabilitatea în ce priveşte chemarea minerilor la Bucureşti nu a fost recunoscută de putere. Deşi a fost evidentă implicarea autorităţilor, Ion Iliescu a declarat că nu a avut nicio contribuţie la cele două mineriade, dimpotrivă: „Am căutat să-i descurajăm pe cei care voiau să vină la Bucureşti. Personal, am rugat să nu vină pentru că nu era nevoie. Dar sunt mişcări spontane pe care nu le poţi dirija, nici stăpâni”.

În ciuda acestor declaraţii, numeroşi reprezentanţi ai opoziţiei şi ai presei independente au susţinut că a fost vorba de provocări conduse de Securitate şi de guvern.

A treia Mineriadă: 13-15 iunie 1990

Începând cu 22 aprilie, în Piaţa Universităţii din Bucureşti s-a desfăşurat un maraton al protestelor care a durat 53 de zile. Principala revendicare a manifestanţilor a fost acceptarea de către putere a Punctului 8 din Proclamaţia lansată pe 11 martie 1990 la Timişoara, prin care se cerea excluderea de la conducerea politică a ţării a activiştilor comunişti şi a ofiţerilor Securităţii, timp de trei mandate. De asemenea, se solicita independenţa televiziunii şi a radioului prin încetarea monopolului exercitat de către FSN asupra lor.

Câteva zile mai târziu, pe 25 aprilie, în timpul unei şedinţe televizate a CPUNului, Ion Iliescu i-a numit pe manifestanţi „golani”. Aceştia şi-au însuşit calificativul transformându-l în titlu de glorie. Mai mult, personalităţi din domeniul ştiinţei şi culturii din ţară şi străinătate s-au solidarizat cu „golanii”. Balconul de la Facultatea de Geologie a devenit o tribună de la care au vorbit personalităţi sau simpli cetăţeni în sprijinul manifestanţilor şi al revendicărilor acestora.

Pe 20 mai 1990, FSN a câştigat cu majorităţi zdrobitoare atât alegerile prezidenţiale, prin candidatul Ion Iliescu, cât şi pe cele parlamentare. Considerând că protestul din Piaţa Universităţii nu mai era oportun în noile condiţii, Liga Studenţilor şi-a anunţat retragerea din Piaţă. În „Zona liberă de neocomunism” au mai rămas aproximativ 250 de persoane, din care o parte au intrat în greva foamei.

Guvernul a hotărât pe 12 iunie 1990 ca a doua zi poliţia, armata şi Serviciul Român de Informaţii să pună în aplicare un mandat al Procuraturii care cerea degajarea Pieţei Universităţii. A doua zi, începând cu ora 4.00 dimineaţa, forţele de poliţie i-au atacat pe greviştii foamei din Piaţa Universităţii. Concomitent, poliţia a intrat şi în Institutul de Arhitectură, iar apoi a înconjurat piaţa cu vehicule. Greviştii arestaţi au fost bătuţi, iar apoi au fost urcaţi în dube şi duşi la Măgurele, în apropierea Bucureştiului.

Peste câteva ore, circa 200 de muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, strigând „IMGB face ordine”, au pătruns în clădirea Institutului de Arhitectură, unde i-au molestat pe studenţii care se aflau acolo. În după-amiaza aceleiaşi zile, „echipe de şoc” îmbrăcate civil incendiază autovehiculele forţelor de ordine şi apoi conduc asaltul asupra clădirilor Poliţiei Capitalei, SRI-ului şi a Ministerului de Interne.

Tot în după-amiaza zilei de 13 iunie a fost atacată Televiziunea de manifestanţi incitaţi de grupuri compacte de provocatori. Emisia televiziunii a fost întreruptă timp de câteva ore de către factori de decizie ai instituţiei, în înţelegere cu responsabilii politici, pentru a se induce panica în rândul cetăţenilor Capitalei, conform lui Dumitru Iuga, liderul sindicatului din televiziune.

La sfârşitul zilei, Ion Iliescu a transmis prin posturile de radio şi televiziune un apel către toţi cetăţenii Capitalei să apere guvernul şi Televiziunea. În cuvântul său, preşedintele a afirmat că acţiunile violente au fost puse la cale de grupuri extremiste care intenţionau să dea o lovitură de stat. Mai mult, un comunicat al guvernului preciza că violenţele din ziua de 13 iunie au fost acte de tip legionar, sugerându-se faptul că opoziţia politică nu a fost străină de cele întâmplate. După o zi plină de confruntări, în timpul nopţii, armata a reuşit să restabilească ordinea.

Cu toate că situaţia se găsea sub control, a doua zi au sosit minerii din Valea Jiului, fiind îndemnaţi de Ion Iliescu din balconul guvernului să meargă în Piaţa Universităţii. Grupuri de mineri au pătruns în Universitate şi în Institutul de Arhitectură. Studenţii prinşi au fost bătuţi cu bestialitate, iar laboratoarele şi sălile de curs au fost devastate. Pe străzile adiacente Universităţii, orice persoană care prin ţinută şi comportament părea a fi „intelectual” a fost maltratată.

Mai mult, minerii aveau fotografii ale participanţilor la manifestaţia din Piaţă, realizate după casete filmate. Prin intermediul fotografiilor au fost vânaţi cei care au vorbit din balconul de la Universitate. Tot la indicaţia minerilor, poliţia a făcut multe arestări. Au avut loc descinderi ale minerilor la sediile unor partide (PNL, PNŢ-CD), la locuinţele unor lideri ai opoziţiei şi la sediile unor ziare şi reviste independente. Minerii au mers la redacţia cotidianului „România liberă” şi au impus încetarea apariţiei ziarului.

Evenimentele din 13-15 iunie s-au soldat cu sute de răniţi şi cu câţiva morţi. Au fost arestate sute de persoane, iar pe 15 iunie au continuat arestările la locul de muncă al manifestanţilor. Minerii au fost convocaţi la Complexul Expoziţional de către Ion Iliescu, care le-a mulţumit pentru că au răspuns chemării sale şi au dat dovadă de „înalt simţ civic”.

Opinia publica internaţională a fost şocată de evenimentele petrecute la Bucureşti. Posturile de televiziune şi marile cotidiene din toată lumea au transmis ştiri şi reportaje despre violenţele petrecute în capitala României, Departamentul de Stat al SUA declara că „acţiunile autorizate de preşedintele Iliescu şi guvernul său au lovit in inima democraţiei române”.

Citiţi şi:

România anului ’90, un caz de tranziţie ratată

Asasinarea speranţei: Reflecţii despre mineriade Remember 1990: un argument Cronologia violenţelor

Mecanismele de manipulare practicate de putere

Reţeta violenţei: ura, frica, minciuna

Piaţa Universităţii - Zona zero a solidarităţii

Horia-Roman Patapievici: Revendicarea esenţială a Pieţei era o ordine bazată pe libertate

Figurile Mineriadei aflate pe baricada guvernamentală

Victime fără vină: Elevi, cofetari, matematicieni

Dezbatere publică: “Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”

Omul din subterană: un memento cinematografic

Marş cu panseluţe şi dulceaţă, spre casa lui Ion Iliescu

Dezbatere EVZ: „De ce ați ales exilul după Mineriadă?