Ciudat! Pe măsură ce se apropie Paștele, fierberea e tot mai mare: război împrejurul țării, război în țară, război pînă și în micile colțuri ale Internetului, acolo unde stau spre citire aceste texte.
S-o luăm de la mic la mare. Mi-am propus ca, în această săptămînă, să evoc aici cîte un moment reprezentativ al Deniilor care se săvîrșesc în biserici în așteptarea Învierii. Am putut constata o creștere semnificativă a agresivității în micul forum de discuții care însoțește textul. Mi-e greu să pricep cum de texte absolut inofensive, despre Isus Cristos, stîrnesc asemenea iritări, provoacă asemenea mînie și stimulează atît de intens glanda răutății în unii cititori. Că această glandă scuipă otrăvuri spre mine, în fine, m-am obișnuit – e o patologie specific românească și, cum se zice, nimic din ceea ce e românesc nu mi-e străin. Dar că glanda răutății produce atîta aversiune împotriva lui Isus Cristos și a celor care cred în El, asta mi-e mai greu să pricep. Îmi cunosc limitele, nu pot iubi aceste umbre veninoase cu pseudonime care își varsă măruntaiele fermentînd în văzul lumii. Dar știu că El îi iubește, chiar dacă ei Îl răstignesc fără oprire de două mii de ani. De aceea, cred în El și nu în ei!
Totuși, ceva îmi spune că aș greși dacă nu aș sesiza întregul context. De vreme ce micile mele articole de presă nu au nimic exploziv în ele, dar stîrnesc asemenea reacții, e limpede că ceea ce se simte e duhul timpului. Vorba poetului, o pasăre neagră stă-n lună și plînge, o veștedă frunză ne bate mereu. Văd bine că, în țară, războiul politicienilor (nu e război politic, e războiul politicienilor!) este tot mai violent. Mutarea biroului primului-ministru la Ministerul Apărării, amenințările reciproce cu pușcăria între premier și președinte, starea de asediu care a cuprins baronetul și, nu în ultimul rînd, perspectiva unui viitor extrem de instabil politicește în România sînt coordonatele unei neliniști ca un semn rău. În fine, dincolo de granițe, dar foarte aproape de ele, un monstru rănit își ițește colții. Unii zic că se reinstalează înghețul. Alții că va erupe un vulcan a cărui lavă fierbinte va inunda cuprinsul. Glaciațiune ori explozie fierbinte – atît una, cît și cealaltă sînt forme ale Iadului. Cei care cred, știu ce spun. Cei care nu cred, să-și aducă aminte de Dante.
Disonanța dintre vremurile istorice pe care le trăim și timpul duhovnicesc al Săptămînii Mari, dintre ceea ce se petrece la televizor și ceea ce se petrece în biserici, este aiuritoare și amenință mințile cu rătăcirea. Aș putea, în acest context, să scriu și eu ce cred despre Băsescu și Ponta, despre PDL și PMP sau despre Putin și Obama. Știind că voi enerva încă și mai tare pe cei deja enervați, dar și că voi bucura pe cei încă capabili să primească vești bune, voi scrie despre cea mai de preț moștenire pe care ne-a lăsat-o un om din secolul al IV-lea, Efrem pe numele său, zis Sirul, pentru că s-a născut și a trăit prin părțile siriene ale Mesopotamiei. El ne-a lăsat o rugăciune scurtă, dar de o forță colosală, care spune așa: "Doamne și Stapînul vieții mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînie și al grăirii în deșert nu mi-l da mie; iar duhul curăției, al gîndului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii Tale! Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat ești în vecii vecilor. Amin."
Glosele pe marginea acestor cuvinte ar putea acoperi biblioteci întregi. Avem, aici, o întreagă viziune asupra lumii, mai cuprinzătoare și mai vie decît multe mii de pagini ale cîte unui filozof lansat în efort sistemic. Sensurile largi ale cuvintelor ”Stăpîn”, ”duh”, ”trîndăvie”, ”grija de multe”, ”iubirea de stăpînire”, ”grăirea în deșert”, dar și ”curăție”, ”gînd smerit”, ”răbdare” și, helas!, ”dragoste” cer, fiecare, șuvoaie de alte cuvinte. Tocmai de aceea, e preferabilă trăirea lor. Nu că ar fi mai simplă – de cele mai multe ori este mult mai ușor să vorbești decît să trăiești (grăirea în deșert). Însă, nu după ce e mai ușor trebuie să ne ghidăm noi, ci după ce este mai folositor. Remarc, doar, că opțiunea de a primi anumite duhuri și de a fi păzit de altele are un scop destul de precis: ”să-mi văd greșelile și să nu osîndesc pe fratele meu”. Vederea propriilor greșeli este un privilegiu! Sursă de înțelepciune și de împăcare cu sine, perspectiva asupra propriilor greșeli nu este ușor de dobîndit.
În fine, sub puterea duhurilor bune, pe lîngă vederea propriilor greșeli, se evită și una din marile greșeli în care cădem repetat, cu obstinație, ca niște orbi îndărătnici: osîndirea fratelui. Fratele, firește, nu este ruda de gradul II știută de toată lumea, ci semenul. Ajută-mă, Doamne, să nu osîndesc pe cel asemenea mie! Asemenea mie... Asemănarea unor ființe atît de diferite este, în fond, o taină frumoasă care, prin comandamentul de a nu osîndi pe cel asemenea, este protejată. Cei care luptă frenetic, cu atîta dăruire, pentru protejarea naturii și pentru protejarea lumii în general, ar trebui să fie primii propovăduitori ai interdicției osîndirii fratelui. Așa cum cer intezicerea unui naume minerit sau a unor anumite procese de rafinare, ar trebui să ceară și interzicerea osîndirii fratelui – echilibrul naturii nu mai valorează doi bani dacă nu se păstrează echilibrul creaturilor din această lume.
Recomandările noastre
