Actorul Michael Sheen a vorbit pentru EVZ despre colaborarea cu celebrul regizor Woody Allen.

Lungmetrajul lui Woody Allen, "Miezul nopţii în Paris", a avut premiera românească pe 2 septembrie. Protagonistul acestei comedii romantice dulci-amărui - care a putut fi văzută pentru prima dată la Cannes - este Gil (Owen Wilson), un american care se pregăteşte de nunta cu Inez (Rachel McAdams) şi de marele final al unei cărţi la care lucrează de ceva timp.

În timpul petrecut de cuplu la Paris, nu doar părinţii lui Inez le "sapă" relaţia celor doi, ci şi Paul (Michael Sheen), un individ pompos pentru care Inez făcuse la un moment dat o pasiune. Pentru EVZ, actorul a elucidat cum a dozat dezagreabilitatea personajului său şi de la ce a pornit în construcţia ei.

EVZ: Cum a fost să joci un personaj atât de dezagreabil? Michael Sheen: Oh, eu nu cred că e dezagreabil deloc! E un tip foarte, foarte amabil. Atât de dispus să îşi împartă cunoştinţele cu oricine, mereu gata să dea o mână de ajutor… Uite, se oferă să îi critice cartea lui Gil… Nu e nimic dezagreabil la el, de fapt, sunt chiar jignit că îmi spui aşa ceva, mă simt insultat de felul în care îmi vezi personajul! (Râde). Eu unul când merg la o galerie sau un muzeu şi există un ghid care explică tablourile unui grup, încerc mereu să mă "lipesc" de el, ca să aflu ceva mai multe despre ceea ce văd. În sensul acesta, Paul, personajul meu, e foarte util. Dacă poţi să asculţi ce zice şi apoi s-o ştergi, e ok. Dacă petreci o zi întreagă doar cu el, poate fi un coşmar ambulant. Dar m-a distrat să joc un personaj care face lucruri pe care noi ne abţinem să le facem în majoritatea timpului.

Cum te-ai documentat pentru rol? Din fericire, ştiu foarte multe despre orice subiect (râde), aşa că nu a trebuit să mă documentez prea mult. Unul dintre lucrurile extraordinare atunci când lucrezi cu Woody, unul dintre acele lucruri proprii lui, este că nu toţi actorii citesc tot scenariul. Am citit doar scenele în care apărea personajul meu. Aşa că documentarea era automat limitată. Dacă nu ştiam ceva din ce spunea personajul meu, verificam informaţia şi mă documentam. Dar au existat chestii legate de personaj pe care le-am descoperit după ce am terminat filmările. De exemplu, în ultima zi trebuia să zbor înapoi în SUA şi, înainte de asta, ne-am strâns câţiva la cină. Şi Rachel a zis ceva legat de aventura pe care o avuseseră personajele noastre în "Miezul nopţii în Paris", ceea ce pentru mine era o noutate. Habar n-avusesem de aşa ceva!

Înainte să începem filmările, am dat întâmplător peste Marion Cotillard la New York. Ştiam că e în distribuţie, se anunţase deja, şi am întrebat-o pe cine joacă. Mi-a explicat şi, cum nu se lega deloc cu ce ştiam eu, mi-am zis că o fi vorba de alt film. Fireşte că aşa trebuie să fie, din moment ce personajul ei trăieşte în anii '20 (râde)! A fost realmente un demers foarte misterios să pun cap la cap despre ce e de fapt acest lungmetraj…

Dar acesta ar fi modul invers faţă de cum lucrează regizorii şi actorii de obicei. Cei din urmă ar trebui să ştie filmul cap - coadă, ca să poată fi cât mai adecvaţi…

Gândeşte-te cât de straniu a fost pentru mine, eu fiind obişnuit să joc personalităţi reale în filme artistice. Munca de documentare e de obicei enormă! Pentru "Frost/Nixon" sau "Regina" am lucrat între şase luni şi un an numai la cercetarea pregătitoare pentru rol, am fost complet imersat în viaţa acelor oameni. Aşa că, să pot face un personaj, neavând pur şi simplu nicio idee despre ce dracu se petrece în filmul ăla şi în viaţa personajului meu, e complet diferit. Dar minunat, pentru că mi-a redus cantitatea de muncă (râde).

Woody, interesat doar de suprafaţă

Vi se pare că modul de lucru tradiţional este supra-evaluat? Nu, nu cred asta, doar că e complet diferit. În interpretarea mea, modul de muncă a lui Woody este foarte… "nemodern". Pre-freudian, să zicem, de dinaintea descoperirii subtextului. Uite, subtextul e un lucru care nu-l interesează absolut deloc! Cu siguranţă, nu în acest film! Nu-l interesează ca tu, ca actor, să indici cumva publicului că se mai întâmplă şi altceva decât ceea ce vede la suprafaţă. El e interesat de ceea se întâmplă la suprafaţa unei scene şi atât! Aşa că, atunci când îţi cere să improvizezi, nu e ca şi cum improvizezi de obicei. Improvizaţia e înspăimântătoare pentru că trebuie să ştii totul despre personajul tău, de la copilărie până la viaţa interioară de acum, ca să îţi iasă. Or, Woody vrea literalmente să spui cuvinte. Nu trebuie să aibă vreo legătură specială cu personajul.

Să zicem că există un dialog şi cineva are un discurs de zis, Woody nu vrea să rămâi pasiv şi să asculţi. Vrea să te audă spunând "Pe bune?", "Chiar aşa să fie?" sau "Hai! Doar nu vorbeşti serios…", vrea să te bagi în discuţie şi să întrerupi. Dar nu-l interesează să vii tu cu replici interesante care să ajute spectatorul să înţeleagă mai bine personajul tău.

În fine, e Woody Allen, am încredere în el şi s-ar putea ca asta să fie singura dată când lucrez cu el. Nu e neapărat o metodă de lucru la care să mă încumet la fiecare film. Dar… Poţi vedea orice scenă din orice film de Woody Allen şi vei ştii că e Woody Allen, are o anumită… aromă. Voiam să văd cum combină el toate piesele puzzle- ului care dau această aromă.

Ce elemente duc la crearea acelei arome? Pe de o parte, senzaţia că personajele şi scenele sunt suspendate în timp. Te uiţi la o scenă cu mai mulţi actori şi, acum pot să vă spun sigur, habar n-au ce fac. E un cadru larg, îi vezi pe toţi, niciunul nu ştie ce să facă şi unde să se mişte. Că de mişcări nu îţi spune nimeni nimic, tot ce ţi se spune este că, dacă ai o replică, asigură-te că o spui când se filmează, că altfel nu va fi inclusă în lungmetraj. Dacă îţi vine ideea să faci câţiva paşi în timp ce îţi spui replica şi ieşi din cadru şi din film! Că Woody Allen nu se va deranja să se mişte şi să te filmeze! Te încurajează să asculţi vorbind. Asta n-am mai văzut la niciun regizor!

Dacă te uiţi la filmele lui, toţi cei care au un dialog îşi suprapun vorbele. Majoritatea actorilor ştiu când le vine rândul să îşi spună replica în funcţie de un reper, de pildă un cuvânt din replica celuilalt actor cu care joacă. Cu Woody Allen nu ai nici un reper: cum trebuie să întrerupi co-vorbitorul mereu, chiar trebuie să îl asculţi. Asta îi dă o spontaneitate naturală dialogului. Asta şi faptul că îl interesează doar suprafaţa. 55 de roluri conţine filmografia lui Michael Sheen, printre care acelea din "Saga Amurg", "Tron. Moştenirea" şi "Diamantul sângeriu" <iframe width="560" height="345" src="http://www.youtube.com/embed/atLg2wQQxvU" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>