Actorul Marin Moraru a fost înmormântat ieri, la cimitirul Bellu, din București. Actorul și-a luat la revedere de la scenă și de la colegii săi, în foaierul Teatrului Național.

Personajele lui Caragiale parcă sunt mai înțepenite ca niciodată în jocul lor cu viața. De câte ori trec pe lângă Teatrul Național, mi le închipui gureșe, le aud dând replicile savuroase. Acum tac. Maestrul Marin Moraru este pe catafalc, în foaierul Teatrului. La el acasă. La căpătâi, printre coroane, flori și lumini, tronează o fotografie a sa din care parcă spune „ia... vedeți, măi... ia râdeți”. Are o atitudine în care prevezi o replică ce ar putea să-ți nască cel puțin un zâmbet.

FOTO: NICOLAE DÎRDÎIAC

În grădina din fața Teatrului Național iarba este tunsă toc mai acum, iar bâzâitul mașinăriei parcă ține loc de bocet. Cei din foaierul teatrului nu mai au lacrimi, nici cuvinte. Doar o mare durere emană din privirile lor. Cei mai mari, cei mai iubiți, cei mai frumoși actori ai României au venit să-l aplaude pe Marinuș. Așa îi spuneau ei actorului care doar cu o grimasă te făcea să te prăpădești de râs.

Colegii de breaslă sunt toți cerniți. În ultima vreme au avut des prilejul să nu mai ascundă hainele negre. Noi, cei din presă, ne facem meseria. Îi abordăm pe toți cei care vin. Uneori, durerea din privire și de pe chipul lor îți oprește întrebarea în gât. S-au dat și declarații. S-a vorbit despre condiția mizeră și nedreaptă a artistului din România, despre genialitatea marelui actor Marin Moraru, despre minunăția de om care a fost, despre pierderea sa, despre tristețea sa. „Căci noi, clovnii, mai avem și tristeți, uneori”, spunea Marian Râlea.

Nu agrea vulgaritatea

Sosesc mereu flori și coroane. Cu cât se strâng mai multe flori, cu atât timpul se scurge și despărțirea se apropie. Colegii din teatru vin și se așază câte patru, în jurul catafalcului. Fac cu rândul. Așa își iau la revedere. Mesaje, cuvinte, declarații, păreri de rău. Actorul Marin Moraru e pe catafalc. „Fără tine viața nu mai are rost. Soția”. Durerea sa toată scrisă în câteva cuvinte, pe coroana ce îl va însoți. Lucia Moraru primește îmbrățișările celor care vin, lacrimi nu mai are. Actorii stau pe lângă colegul lor sau prin colțuri, grupurigrupuri. Cerniți. Se uită unii la alții și tac. Poate că Marinuș e mulțumit. Nu agrea vulgaritatea. „Vulgaritatea poate avea atâtea fețe. Iar lui nu-i plăcea. Poate ar trebui să se dea niște norme, să nu se mai filmeze la cimitir....”, spune Margareta Pâslaru.

Mă așez printre actori și prieteni. Ioana Bogdan, cunsocuta realizatoare de emisiuni tv, îmi șoptește: „Se spune că nimeni nu e de neînlocuit. Dar, să știi, pe ei nu-i poate înlocui nimeni. Sunt uriași. Cu toții”. Generația de Aur.

La ora 13.00, Marin Moraru pleacă din teatru. Aplauzele contenesc doar atunci când dricul nu se mai vede. A tăcut și mașina de tuns iarba. Aplauzele colegilor și ale publicului au fost bocetul. La ora 14.00, actorul Marin Moraru a fost înmormântat pe Aleea Artiștilor, din cimitirul Bellu.

Marin Moraru, la trecerea pragului

Scriitorul Marian Nazat, cu discreția care îl caracterizează, ne-a trimis câteva rânduri despre prietrenul său, actorul care a plecat. „«Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. Iar de altceva de ce sămi fie frică? Probabil că dacă voi fi torturat, voi fi laș și nu voi suporta durerea. Probabil.(…) De ce să-mi fie frică ? Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină, nu de moarte mi-e frică. Ba chiar sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoașterea totală și nemărginirea», se mărturisea Marin Moraru în cartea sa memorialistică, Suntem ce sunt amintirile noastre. Dar actorul, unicul, irepetabilul, uriașul actor, a zăbovit pe pragul acela înfricoșător câteva luni. Ce-o fi fost în sufletul său nimeni nu va ști, și poate că e mai bine așa. N-ar mai folosi oricum nimănui, doar întrebarea lui îmi stăruie în minte: «De ce naiba ne naștem atâția și murim și se tot zice că trecerea noastră prin această viață pământeană este o școală în care trebuie să învățăm mereu ? Să învățăm ce ? Că tot nu învățăm nimic». Măcar de am fi apucat să mergem la Islaz, așa cum plănuiserăm amândoi deunăzi, măcar… Mi-ar fi repovestit acolo, pe malul Dunării, cum e să prinzi un monstru, sau cum arată o toamnă a bobocilor… și multe altele. Duminică, într-o zi toridă și cinică, Marin Moraru a simțit că devine propriul său rol. La plecare, a mai apucat să-și rostească replica finală: «Privind în urmă pot să spun că nu aș schimba nimic la viața mea. Am avut o viață intensă și fericită ». Dincolo îl așteaptă prietenul său nedespărțit, Gheorghe Dinică, și câți alții, pe o scenă cu îngeri, în timp ce aici, pe pământ, «vrăbiile gureșe vor ciuguli mai departe în bălegar ». Dumnezeu să vă lumineze în vecie, Maestre !”.

Ion Caramitru: „Pe scenă cucerea tot”

„Marin Moraru nu a avut dușmani. Numai prieteni. Iar în teatru numai admiratori. Greu să poți ține pasul cu un actor care pe scenă cucerea tot. Atenția publicului, dar și a noastră, colegii lui de scenă, care nu aveau încotro decât să recunoască, asta fiind în fața unei mari personalități. Toate aceste lucruri se adună acum și fac portretul de fum, dacă mai pot vorbi așa în simboluri, al unui spirit nemulțumit, jucăuș, gata de glume, urmărind lumea cu o atenție remarcabilă, făcând cele mai extraordinare imitații ale personajelor pe care le întâlnea în viață. Avea un spirit de observație cu totul ieșit din comun. Pentru mine, Marin Moraru a fost mai mult decât un prieten.(...) Marin Moraru i-a fost un slujitor docil teatrului”, a spus, printre lacrimi, Ion Caramitru, directorul Teatrului.