Mânată de interesele sale economice, Germania a promis să nu supere cu nimic China, așa cum cineva își lasă camaradul devorat de leu, sperând ca el să scape nesfâșiat.
O analiză usturătoare a lui Giulio Meotti pentru Gatestone Institute.
A doua după adoptarea de către Parlamentul chinez a legii privind securitatea națională, care pune punct de facto autonomiei Hong Kong-ului, fostă colonie britanică – autonomie garantată, totuși, printr-un tratat internațional – două democrații anglo-saxone au protestat.
Statele Unite și Marea Britanie au cerut o întrunire a Consiliului de Securitate al ONU (dar China a făcut uz de dreptul său de veto).
În același context, guvernele Statelor Unite, Marii Britanii, Australiei și Canadei au dat publicității o declarație comună care afirmă că este în interesul comunității internaționale ca Hong Kong-ul să continue să se bucure de un statut stabil și autonom.
Marea Britanie a anunțat chiar că acordă celor mai bine de trei milioane de cetățeni din Hong Kong o viză pe un an, care poate fi reînnoită, precum și posibilitatea de a obține cetățenia britanică.
Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a evocat posibilitatea de a anula statutul comercial privilegiat pe care Statele Unite îl acordă Hong Kong-ului, iar președintele Trump a anunțat că vor fi instituite sancțiuni împotriva liderilor chinezi care au incitat la adoptarea legii privind securitatea națională la Hong Kong.
Ultimul guvernator britanic al Hong Kong-ului, Chris Patten, a declarat că Beijingul a „trădat” Hong Kong-ul. Într-adevăr, regimul chinez nu respectă tratatul pe care l-a semnat și care îl obligă.
Însă, în realitate, cea mai mare trădarea vine din partea Europei. Ce a zis și a făcut UE legat pe tema Hong Kong? Nimic. UE acceptă fără să scoată un cuvințel ca Beijingul să facă legea și să zdrobească Hong Kong-ul, acest ultim bastion al libertății.
Înaltul reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, Josep Borrell, a exclus sancționarea Chinei.
„Refuzul UE, cel mai mare bloc comercial din lume, de a face presiuni în privința legii chineze privin securitatea contrastează dur cu amenințarea cu sancțiuni comerciale venită din partea Statelor Unite”, scrie Politico.
Ministrul francez de Externe, Jean-Yves Le Drian, a declarat în fața Senatului că Europa trebuie să se mențină departe de o eventuală înfruntare China – Statele Unite și că trebuie evitat un nou „război rece”.
„O politică vizând izolarea Chinei nu este în interesul Germaniei sau al Europei”, a subliniat și Norbert Röttgen, președintele Comisiei pentru Relații Externe din Parlamentul german.
Europenii afirmă astfel implicit că nu vor ezita să sacrifice Hong Kong-ul pentru a-și prezerva investițiile în China, la fel cum, acum circa 80 de ani, au sacrificat Cehoslovacia, lăsându-i pe naziști să preia controlul Sudeților.
„La urma urmei, mă tem ca relațiile cu China să nu fi devenit pur și simplu prea importante”, a recunoscut un diplomat european.
Autocenzura Europei în legătură cu China capătă accente grotești. Bruxelles-ul a amendat deja un raport apreciat drept prea critic despre gestionarea de către China a pandemiei de coronavirus.
Din punctul de vedere al lui Jonathan Holslag, profesor și specialist belgian în domeniul relațiilor internaționale, criza aceasta nu este decât un indicator al slăbirii continue a unei Europe oportuniste în fața creșterii puterii Chinei.
Nicole Gnesotto, care ocupă catedra consacrată Uniunii Europene la Conservatorul Național francez de Arte și Meserii, a declarat: „Europa este imatură: suferă ea de o boală infantilă provizorie sau de o boală genetică?”
„Sper cu adevărat că Angela Merkel nu va sacrifica valorile fundamentale ale Germaniei pentru a susține economia și a împăca China”, a declarat Joshua Wong, eroicul activist de la Hong Kong. „A deveni dependentă de China va constitui inevitabil o mare problemă pentru Germania.”
Anul trecut, China nu și-a ascuns furia în legătură cu întâlnirea dintre Joshua Wong și ministrul german de Externe. Acum, că ultimul cui a fost bătut în capacul coșciugului Hong Kong-ului, Germania liniștește Beijingul și afirmă că speră să joace un rol de „arbitru” între China și Statele Unite.
Dar ce poate face medierea în fața imperialismului chinez?
Artistul și disidentul chinez Ai Weiwei, a criticat strategia împăciuitoare a Germaniei:
„Franța, Marea Britanie și mai ales Germania își arată fața lor cea mai întunecată… (Germania) dă dovadă de o mare disciplină strategică, are imaginea unui stat autoritar, o are în sânge, așa că iubește în mod natural China. Priviți la toți acești politicieni germani care vizitează China, merg la ea ca la bunica.
„Germania se află în fruntea Europei, este atât de ambițioasă, își revendică rolul de lider, însă în planul principiilor, această țară este lamentabilă. Totul în Germania este atât de fals. De aceea, familia europeană nu are încredere în Germania. Vrea să-și ia toate distanțele, deoarece Germania este cea care profită cel mai mult de pe urma Chinei.
„Industriașii germani au anunțat oficial că viitorul Germaniei este alături de China. Băncile germane, tehnologia germană… nu suportă ca interesele lor să fie amenințate.
„Niciodată nu îi vezi pe liderii germani criticând public China, nici o critică nu a fost emisă în timpul pandemiei, iar toate țările europene s-au aliniat. Sunt cu adevărat îngrijorat. Occidentul se prăbușește cu mare viteză pentru că nu își mai apără principiile.”
Europa își face iluzii în privința Chinei. Așa cum subliniază expertul francez François Heisbourg, „China este un prădător, iar Europa este prada sa”.
„Peste tot în lume, se ridică voci în sprijinul curajoșilor manifestanți pro-democrație din Hong Kong”, a scris autorul american George Weigel. „A auzit cineva vreo voce de la la Sfântul Scaun? Dacă da, atunci mie mi-a scăpat, la fel ca vocile multor altora.”
UE și Vaticanul au păstrat tăcerea când China a pus mâna pe Hong Kong. Episcopul de Hong Kong, Joseph Zen, nu a stat să-și aleagă cuvintele: „Cu regret trebuie să spun că nu avem nimic de așteptat de la Vatican. În toți acești ani, el nu a criticat niciodată persecuțiile guvernului chinez”, „a supus Biserica puterii chineze.”
Revista iezuită Civiltà Catolica, tipărit de Vatican, a lansat o ediție în limba chineză. Expertul în problemele Vaticanului, John L. Allen Jr., vede în aceasta o dovadă că Vaticanul a optat pentru o politică de „supunere totală față de regulile curții chineze”.
Milioane de catolici chinezi, dar și Hong Kong-ul, vor plăti astfel prețul pactului încheiat de Vatican cu China. Sfântul Scaun va păstra tăcerea.
„Nu aflăm la capătul unui lung proces de supunere”, a conchis cardinalul Zen.
Alianța de democrații din jurul Statelor Unite, strategia de îndiguire și de apărare a principiilor au permit Occidentului să delegitimeze imperiul sovietic, împingându-l spre implozie.
Occidentul dispune de toate resursele necesare pentru a opro imperialismul comunist chinez. Dar Europei îi lipsește voința de a se apăra.
Încă mai este posibil să nu se repete greșeala fatală din anii 1930, când democrațiile europene s-au înclinat în fața ascensiunii totalitarismului. Europa poate și trebuie să se trezească în fața Chinei.
Liderul spiritual al Tibetului, Dalai Lama, a îndemnat și el Europa să nu adopte o politică de împăciuire cu China: „Cu Chamberlain, în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, prea multa împăciuire a eșuat”, a spus el, făcâd aluzie la Acordurile de la München, semnate de premierul britanic în anii 1930.
Așa cum îi scria Winston Churchill lui Neville Chamberlain: „Ați vrut să evitați războiul cu prețul dezonoarei. V-ați ales deja cu dezonoarea și o să aveți și războiul.”
„Să murim pentru Danzig?”, se întreba pacifistul francez Marcel Déat în 1939, apreciind că anexarea de către Hitler a orașului semi-autonom Danzig nu era o cauză suficient de importantă pentru ca francezii să moară pentru ea.
„Să murim pentru Hong Kong?”, se întreabă astăzi europenii.
În decursul ultimului an, manifestanții de la Hong Kong au fluturat steagul american. China este conștientă de simbolul pe care îl reprezintă în coasta sa acest mic avanpost înzestrat cu libertate de exprimare și reglementat după principiile statului de drept.
Ați văzut steagul european fluturând la Hong Kong? Nu. Pe bună dreptate.