Intră în politică convinși fiind că tonele de cunoștințe acumulate, sofisticăreala, ușurința de a construi fraze complicate, de a demonstra orice punct de vedere, diplomele, rețeaua internă și externă de relații, precum și un CV în care sunt bifate posturi senzaționale - toate acestea vor fi precum o platoșă care să îi apere de loviturile sub centură, specialitatea politicienilor-mercenari.

Intră în politică crezând că, dacă posedă un vocabular vast, ininteligibil pentru majoritatea politicienilor-mercenari cu cefele late cu uitătura lor de hoți la drumul mare, haina de costum cu mânecile cu mult peste încheietura mâinii, stofa lucioasă fâșâindu-le între picioare, ceasuri strălucitoare, cred că au să îi pună la punct pe aceștia, iar cefele late din politică îi vor urma umili și le vor îndeplini ordinele, dorințele, planurile.

Intelectualii-politicieni cred că, odată intrați în arenă, vor fi priviți cu admirație de cefele late din politică. Sunt convinși că sunt priviți cu admirație și cred că aceștia vor fi cuprinși de dorința de a se desăvârși ”intelectual”, că vor dori să învețe de la intelectualul-politician bunele maniere, dress-code-ul și chiar își vor face lista cu lecturi obligatori din politologie, istorie, psiho-sociologie, politică, filosofie, literatură, își vor face o listă cu ce scriitori și lecturi fundamentale să citească pentru ca mintea lor să se deschidă, să plonjeze în marea de cunoaștere pentru a fi mântuiți.

Intelectualul-politician ignoră ironia din ochii politicienilor-mercenari, disprețul, aroganța și șmecheria acestora. Sunt convinși că îi pot ”face” pe aceștia să le mănânce din palmă. Când cefele late le deschid ușile, le potrivesc scaunele, le aduc paharul cu apă, le cară servieta, le plătesc masa la restaurant și vacanțele, le oferă cadouri scumpe, intelectualul-politician crede că cefele late sunt pe drumul cel bun. Cefele late învață, cred ei, și vor fi numai buni să le îndeplinească planul lor sofisticat de a deschide fronturi multiple în mai toate partidele, de a penetra toate grupurile, interesele, găștile, de a se dedulci la toate, de a-i avea pe toți la degetul mic.

Intelectualul-politician descoperă rețeaua subterană a trans-politicii de Dâmbovița și e ca și cum ar da peste Sfântul Graal al politicii românești. Această viermuială, această complicată rețea care îi are prinși în ea pe mai toți, de la politicieni până la ultimul funcționar, îi pare intelectualului-politician o adevărată provocare, dar nu pentru a o destructura, ci e precum un obiect de studiu al savantului care trece linia roșie a eticii profesionale.  Observația devine atât de personală încât savantul-intelectual-politician devine una cu experimentul.

Cu timpul, conștiința, micul greieraș, e tot mai amorțită, funcționând tot mai puțin până când adoarme cu totul. Nu doar conștiința binelui și răului.  Întreaga și personala viziune/concepție despre lume și viață, tot eșafodajul construit în anii de buchisit tomuri, de iluminări și revelații, de idei asumate și trăite pe viu, de principii ce păreau în siguranță și definitive în mediul aseptic al bibliotecilor, grupurilor de prietenii strict intelectuale, în camera sa de studiu, în mintea sa. Toate acestea sunt atinse de demonul politicii care le șoptește la ureche că totul e sub control, că mintea lor controlează tot și totul va fi bine.    

Și atunci începe desăvârșirea discursului interior al justificării propriilor acțiuni, declarații. Demonul justificării. Reprezentarea acțiunilor/declaraților/alianțelor ”murdare” e filtrată și acomodată astfel că răul nu mai este văzut/simțit/perceput. Devin una cu cefele late. Intelectualul-politician și politicianul-mercenar. În aceeași mocirlă.

Ușile deschise larg, plecăciunile cu care sunt primiți oriunde s-ar duce, avioanele, sindrofiile, femeile, traiul bun, toate devin un mod de viață. Sunt uitate bucuria unei cărți, sentimentul lucrului bine făcut, fie că este un articol, o carte scrisă, citită, implicarea cu tot sufletul în proiecte idealiste și care le făceau inima să tresalte la gândul, chiar dacă abstract, al unei vieții bune pe care ar putea-o asigura comunității.  Preiau limbajul și disprețul pentru plebee, se simt rușinați că au putut fi vreodată idealiști, mișcați de idei și principii, de cărți, de autori.  Vorba aia, săraci, dar cinstiți! 

În tot acest timp, cefele late nu stau degeaba. Intelectualul-politician e lăsat să zburde în voie în jungla politicii de Dâmbovița, e lăsat să își imagineze că e superior, sofisticat, că a înțeles tot, i se întreține iluzia că o frăție îi leagă pe toți laolaltă – intelectualii-politicieni și cefele late, că sunt împreună la bine și la rău. Sunt scoși în vitrină și arătați, puși să vorbească despre virtute, morală, etică, principii, politica ca principiu, binele comunității și alte zaharicale. Intelectualii-politicieni își iau rolul în serios, însă bieți de ei sunt priviți ca niște ciudățenii. Și atunci vine pălitura, lovitura de grație. Atunci, când cred că sunt parte a unei frății indestructibile. Atunci, când se mișcă în jungla politică cu lejeritatea unuia care crede că are colții și blana de panteră, însă e doar un intelectual-politician fără dinți, doar cu iluzii, prea obișnuit și deja dependent de traiul politico-estival. Atunci, când  sunt convinși că au înțeles schema mentală a cefelor late și cred că îi cunosc și știu pe ce butoane să apese pentru a obține ce vor. Lovitura însă îi lasă fără reacție. Și atunci începe plânsul. Șocul îi lasă dezorientați. Cum e posibil?! Că doar lor li se cuvine totul pentru că au Ideea la degetul mic.

Misecuvinismul e scos și fluturat ca ultimul accesoriu pe care îl mai au. Pradă disperării de fată bătrână speriată că nu o mai ia nimeni și atunci se dichisește cu toate bijuteriile pe care le are la îndemână, se îmbracă ostentativ și stă la fereastră vorbind întruna. Deși și-au băgat mâinile până la cot în hârdăul politicii, atunci când sunt astfel izolați, intelectualii-politicieni fac apel la toate valorile uitate undeva în trecutul lor. Le scot pe toate pe tarabă. Doar că cetățeanul a învățat între timp să deceleze, să simtă unde începe demagogia și unde se termină, știe/simte când i se vorbește în vorbe goale și zornăitoare.

Biblioteca rămâne pentru intelectualul-politician singura baricadă cucerită și, probabil, într-un astfel de scenariu al eșecului politic, locul unde poate medita asupra a ceea ce Andrei Pleșu denumește/identifică/radiografiază, în ”Minima Moralia” (citită în cheie proprie pentru că așa citim cărțile) drept o ”echilibristica ezitantă” a acestui periculos joc cu focul. Mimarea virtuții practicând tocmai viciul.

Daniela Raţiu esti scriitor şi jurnalist.