Își pierduse ambii părinți pe când avea 23 de ani, într-un accident pe Valea Oltului. Alte rude n-avea, că maică-sa nu mai putuse avea alți copii. Rămas al nimănui, s-a gândit că ar fi păcat de la Dumnezeu să-și prăpădească viața nefăcând nimic.

Așa că s-a apucat de făcut bani. Nu terminase decât liceul, dar avea o minte brici, capabilă să scoată ceva și din cea mai seacă piatră. Împreună cu doi amici a început să cumpere terenuri. Pe vremea aia erau încă accesibile. Vânduse apartamentul cu trei camere rămas de pe urma părinților și reușise să cumpere o bucată de teren cu potențial. Navusese bani să mituiască funcționarii primăriei pentru o autorizație dar, spre norocul lui, îl plăcea o tipă cu relații. Așa că prima lui șpagă o plătise în natură și chiar îi plăcuse.

Și uite așa, în câțiva ani a ajuns un om de afaceri cu mulți bani. Nu râdeți, chiar așa se intitula pe cartea de vizită – Petru Tănase, om de afaceri. Dar nu afacerile lui ne interesează în această poveste. Să nu intrăm cu bocancii în treburile omului și să-l lăsam să ajungă cineva.

Nu trebuie să așteptăm prea mult. Petru Tănase crescuse ca Făt Frumos – într-o lună cât alții într-o viață.

Patru ani au trecut și cam toată lumea bună din oraș ajunsese să îl cunoască. La drept vorbind, era cam greu să nu-l observi – veșnic asorta șosetele cu cravata și mașina, mereu însoțit de o domnișoară din rezerva de parazite parfumate pe tocuri ale Bucureștiului, obligatoriu vorbea la telefon și gesticula mai rapid decât îi ieșeau cuvintele.

Politicos cu cei mai bogați ca el, necioplit cu amărâții de pe urma cărora n-avea ce stoarce, bădăran fără limite cu femeile. Iar ele, bietele, se străduiau mereu să-i facă pe plac, cu inima strânsă că vor fi înlocuite mai repede decât precedentele.

Petru Tănase era un burlac tânăr, dorit de orice domnișoară suficient de disperată încât să-i rabde mojiciile și incultura.

- Dane, ia o mașină mai mare și încarcă toată mobila pe care i-am cumpărat-o lu Andreea. - Care Andreea, șefu? Aia brunetă sau moldoveanca? - Bă, ești prost? Ce mobilă i-am cumpărat eu lu moldoveanca aia? Andreea bruneta, că m-a enervat. Face crize de gelozie cu mine, de parcă eu n-aș ști că s-a culcat cu jumatate din oraș. - Și ce-i zic șefu? Dacă cheamă poliția? - Cheamă pe dracu s-o ia. Îi spui că-i pun DIICOT-ul pe cap că vinde droguri la toate curvele ei. Mă suni pe mine dacă îți face probleme.

Sărmana fată n-a zis nimic, că doar nu te pui cu nebunu. Petru Tănase era tovarăș cu șefii poliției, cu procurori, judecători și așa mai departe. A lăsat-o cu un morman de haine în mijlocul casei și i-a spus că în două săptămâni trebuie să își caute altă gazdă că el nu-i mai plătește chiria.

Cam așa își încheia Petru socotelile cu femeile care nu-i mai plăceau.

- Toate curvele astea sunt niște consumabile. Pagubă la casa omului că nu-ți deduce nimeni cheltuielile.

Cu toate astea, nu se sfia să le ceară înapoi obiectele dăruite – mobilă, bijuterii, mașini, chiar și genți uneori.

Într-o zi, niște oameni importanți i-au propus să-l facă mason. Nu prea știa el cum vine asta, dar auzise că toți erau masoni, așa că trebuia să fie ceva important. N-a stat pe gânduri, și, în câteva săptămâni, era inițiat în tainele ritului străvechi.

Ce voiau masonii de la el? Nu-i greu să ne dăm seama. În scurtă vreme a realizat și el dar, la naiba, merita orice cheltuială. Petru Tănase arunca cu bani în toate părțițe, umilindu-i și pe cei mai darnici masoni. Cum să nu-l iubești? Era o vacă de muls cu trei ugere, iar frații profitau din plin de ignoranța lui.

Totul până în ziua în care și-a dorit să ajungă venerabil. Așa din senin, i se năzărise că locul ăla de conducător i se cuvenea. Nu-i păsa lui de ritualuri, de grade, etape, nu. Voia să fie mare dintr-o dată.

- Ce mă ia pe mine ăștia cu gradele lor? Eu am dat atâția bani la masonerie ca să rămân ucenic? Da ce-s eu cizmar, ca să ajung ucenic? Un leu nu le mai dau.

Supărare mare printre frații masoni.

- Țăranul ăsta chiar crede că totul se cumpără? - Nu e în stare să lege trei cuvinte. Abia și-a spus jurământul și se visează conducător. - Dar banii lui v-au plăcut? Toate plimbările și evenimentele pe care le-a plătit? - Să zică mersi că l-am primit. Nu i-a băgat nimeni mâna în buzunar.

Și cam atât a însemnat Petru Tănase pentru francmasoneria românească. Și-a jurat să nu mai pună piciorul acolo și cum auzea de cineva că e mason, n-avea liniște până nu-l distrugea.

- Am fost un bou, dar o să le pară rău că s-au pus cu mine.

De-ar fi știut frații ce pericol îi păștea, ar fi acceptat să-l facă venerabil. Săptămâni întregi și-a tocit creierul, căutând mijloace de răzbunare. Citise el pe google că Mozart fusese mason și dezvăluise secretele masoneriei în ultima lui operă – Flautul fermecat. Iar gurile rele spuneau că asta i-ar fi provocat moartea.

Numai că, în România, să fii mason nu e un secret păstrat cu prețul vieții, din contră. Unii frați români se laudă în toate părțile cu această calitate si se sărută ostentantiv, cât să își dea lumea coate – ăștia sunt masoni, s-au pupat de trei ori. Trebuia să găsească altceva.

Măcinat de gândul răzbunării, începuse să își neglijeze afacerile. Trecuseră luni bune de când nu-și mai mituise funcționarii ce-i asigurau protecția, iar oamenii se simțeau datori să-l avertizeze.

Începuse construcția unui bloc în mijlocul orașului, iar autorizația dată de primărie era mai mult decât dubioasă. În plus, zgomotul pe care îl fă- ceau cifele cu beton în miez de noapte era infernal. Locuitorii din zonă făcuseră zeci de reclamații la poliție, peste care se așezase praful și nepăsarea. Petre Tănase avea protecție.

Până într-o zi. Văzând că autoritățile ignoră repetatele sesizări, un vecin a anunțat presa. Așa că, la șapte dimineața, câteva televiziuni filmau blocul unui controversat om de afaceri, care încălcase toate legile privind autorizația de construcție și siguranța muncii.

- Dormi? L-a trezit o voce la telefon. Pune repede televizorul pe știri. - Ce-ai, mă? E șapte dimineața. Ce știri? - Ești pe toate canalele. Cu poză și toate alea. - Paștele mă-sii! Asta e mâna masonilor.

Nici nu a închis bine telefonul, că a primit un altul de la șeful de șantier :

- Șefu, e poliția aici, vă caută. Și multe televiziuni. - Vin acu.

S-a îmbrăcat în grabă și a gonit spre șantier, încercând să-și facă un plan. A sunat pe toată lumea care-i era datoare, cerând favoruri. Reușise să obțină promisiunea că presa se va liniști, iar subiectul va muri până seara.

Asta era cel mai important. Nu poți să faci nimic cu microfoane și camere de luat vederi. A intrat prin spate, reușind să evite expunerea. Acum se putea ocupa în liniște de poliție. I s-au cerut hârtii, autorizații, contracte. Răspundea politicos că le va pune pe toate la dispoziție, dar pumnii lui adunau furie și sete de răzbunare.

Se simțea umilit. Pentru un rahat de bloc cu cinci etaje să aibă atâtea probleme. Niciun șef nu-i răspundea la telefon. Și-a sunat avocații, încercând să tragă de timp. Polițiștii aveau mandat să-l ducă la procuror.

- Pentru o amărâtă de autorizație la procuror ? - Nu putem să vă dezvăluim date despre anchetă. Noi avem doar mandat de aducere.

Am uitat să vă spun că treaba asta se întâmpla în perioada de maxim avânt al parchetului, când se arestau și păsările cerului dacă ciripeau ce nu trebuie. Petru Tănase se și vedea plimbat în cătușe pe la televizor. Trebuia să găsească repede un plan. Trecuse el prin atâtea...

- Sunt un prost, Dumnezeu mi-a întins o mână și eu mă vait.

Avocații îl așteptau. Petru a intrat sigur pe el, chiar dacă nu prea era. Opt ore nimeni n-a știut nimic de el. A fost scos pe ușa din dos, ca să nu agite presa. Când se vrea, se poate!

E miezul nopții. Petru, așezat confortabil într-o canapea, studia o agendă în care avea diverse însemnări.

- Alo, pe unde ai fost frate, că n-am știut nimic de tine toată ziua. Ce-ai făcut la procuror? Ți-a dat drumul? - Sunt martor, frate, normal că mi-a dat drumul. Ne vedem mâine și povestim.

În lunile ce au urmat s-a așternut o liniște suspectă peste toate cele întâmplate. Petru Tănase și-a reluat afacerile și viața lui părea din nou liniștită. Un prieten apropiat reușise să îl împace cu masonii, promițându-i protecție pe viitor, cu condiția să își respecte îndatoririle.

Își reluase chiar și bunul obicei de mituire a funcționarilor mici, care-i asigurau toate cele, ca să nu se mai repete episodul ce-i provocase atâtea neplăceri.

- Vezi că se poate? Te-ai găsit să faci tu pe viteazul! Ce te costa să ai grijă și de noi? Pentru tine sunt bani de pâine, noi avem copii de crescut. - Gata, șefu, mi-am învățat lecția. Rămâne tot ca înainte? - Nu, tată. Creștem de la 3.000 la 5.000, că acuma ești persoană publică. E mai riscant. - Am înțeles, numai să te ții de cuvânt. Nu ca data trecută, când n-ai mai răspuns la telefon. ​- N-am avut ce să fac. Te certasei cu ăștia la lojă, m-a sunat șeful al mare. Plus că eram supărat că uitasei de mine de trei luni.

Cam asta a fost discuția cu un important conducător al unei instituții de control financiar. Petru Tănase a ales să facă pace cu toată lumea. Ăștia din poliție s-au lăsat mai greu. I-au refuzat invitațiile, făceau pe supărații. Noroc cu un frate mason, care i-a mijlocit împăcarea. N-are nicio importanță că era judecător la o importantă instanță, doar ziceam așa, pentru rigoarea povestirii.

Din nou loja îl privea cu respect. Petru prinsese iar curaj. Avea nevoie urgentă de o autorizație de la primărie și, întâmplător, primarul îi era frate.

- Se poate? Normal că ți-o dau. Mâine vii la mine.

Au rezolvat rapid chestiunea cu cât și cui, iar autorizația a apărut ca un miracol.

Și când îți era lumea mai dragă, știrile s-au deschis cu un breaking news – arestări care creșteau statisticile și mândria procurorilor. Gulere, unul mai alb decât altul, se prăbușeau sub rușinea cătușelor. Ce aveau în comun – apartenența la o anumită lojă masonică și un denunțător unic.