Casa Memorială a lui Tudor Arghezi pare păzită încă de „ochii de faianţă“ ai lui Zdreanţă. Printre vizitatori şi exponate, spiritul Mărţişorului răzbate dincolo de timp.
Din Calea Văcăreşti, faci dreapta şi intri pe strada unde Mărţişor e în fiecare zi. La numărul 24, Casa Memorială „Tudor Arghezi“ te întâmpină cu porţi verzi, o alee curată, în contrast cu „mărţişoarele“ din pungi de plastic, peturi şi hârtii aruncate alandala pe marginea străzii. Dacă în secolul trecut copacii erau împodobiţi în fiecare primăvară cu aţă împletită în alb şi roşu, acum pe stradă nu e nici ţipenie de om, singurele fiinţe care mişună în stânga şi-n dreapta sunt câţiva câini. Şi, din când în când, vin vizitatori la Casa memorială.
Cumpărat de dragul Paraschivei Domeniul arghezian din spatele Căii Văcăreşti are o istorie veche de mai bine de 80 de ani. Scriitorul, închis în temniţele de la Văcăreşti, vedea prin gratiile celulei domeniul de peste 17.000 de metri pătraţi. Muzeograful şi istoricul literar Aurel Ciulei, îndrăgostit de viaţa, opera şi geniul lui Arghezi, face turul casei pentru cei care au norocul să-l prindă în vizită. Şi, cum printre poveştile obiectelor din casă, presară mereu amănunte din viaţa celui care le-a dat suflet atâta vreme, Ciulei aminteşte de o istorie cu „haz de necaz“.
El povesteş te cum, într-un interviu acordat în anii ’40, Arghezi şi-a motivat alegerea pentru Mărţişor. „L-a întrebat ziaristul de ce se mută din buricul târgului - pentru că pe vremea aia locuia pe Bulevardul Elisabeta - în mijlocul pustiului. Şi Arghezi a răspuns: «Domnule, m-am gândit la Paraschiva. Dacă s-or mai gândi ăştia să-mi pună vreo pereche de cătuşe, să n-o mai chinui pe biata nevastă să bată tot Bucureştiul ca să-mi aducă mâncare. Aşa, numai traversează strada şi ajunge la închisoare». Şi l-au închis din nou nenorociţii“, spune cu patimă Aurel Ciulei. „Mărţişorul, de neuitat“ Din camera copiilor, de la etaj, „Prisaca“ sau „Cartea cu poveşti“ capătă mai mult sens ca niciodată. Mitzura Arghezi, fata scriitorului, era ieri în curtea casei care pentru ea a însemnat copilăria. A fost gazda unui eveniment la care s-au citit din poeziile tatălui, iar oamenii din jurul ei o acoperă de grijă şi atenţie. Datorită ei, Mărţişorul e în continuare viu. Aşteaptă cu nerăbdare momentul în care vor înflori pomii şi florile din curtea care se întinde cât vezi cu ochii.
La geamul din camera de la intrare, care dă spre tipografie, stau atârnate multe aţe de mărţişor, iar femeia îşi aminteşte cu drag de perioada în care toată strada era plină de femei cochete, iar din copaci atârnau, în bătaia vântului de primăvară, multe aţe împletite cu alb şi roşu. Acum, mizeria de pe stradă e un lucru de care să vrei să fugi, iar oaza de linişte este casa de la numărul 24. Cuvintele lui Tudor Arghezi capătă greutatea florilor pe ramurile cireşilor: „Pentru mine, Mărţişorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala şi mi-a înviat oarecum condeiul“, scria poetul în 1972. Muzeul e deschis de marţi până duminică, de la ora 10.00 la 18.00.
Recomandările noastre
