De la Preafericirea Sa Patriarhul Daniel, la președintele României, Klaus Iohannis, și de la Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, la noul ministru al Culturii, Valer Daniel Breaz, toată floarea societății noastre a dat din coate ieri, la Ateneul Român, pentru a-l proslăvi pe Mihai Eminescu, la 169 de ani de la nașterea sa. Mai jos, o privire indiscretă (dar pătrunzătoare) aruncată asupra evenimentului.

În zăpada murdară care dezgolește asfaltul ondulat din fața Ateneului, chiar în fața unui Eminescu subțirel, nemișcat în bronz, o mână de copii-rățuște, dăruind zâmbete cu nemiluita, se sfădește care cum să așeze, la picioarele poeziei naționale, o coroniță împletită în ace verzi de molid și garoafe focoase.

„Să facem o poză aici, lângă statuie! Ce poet frumos”, se miră o puștoaică îmbujorată, agățată la brațul unei tocilare pe fața căreia s-a insinuat deja adolescența. Exuberanța lor limpede alunecă printre coloanele Ateneului, zboară pe lângă trupul firav al lui Ioan-Aurel Pop, care este invitat să treacă pragul unei uși care nu rabdă cozi la intrare și se proptește, risipindu-se, în urechile mele - trecut deja de filtrul gardienilor lui Iohannis.

Cărțoiul istoric

„Uite, dragul meu, a apărut o carte minunată, unică!”, mă dezmeticește glasul graseiat al rafinatului Răzvan Theodorescu. „Nu s-a mai conceput așa ceva în istoria României”, mă asigură vicepreședintele Academiei Române în timp ce mânai cuprinde, stângaci, un cărțoi amenințător ca dimensiuni: Arta din România. Din Preistorie în Contemporaneitate, volumul 1. Profesorul se pierde în cercul academicienilor, eu apuc pe potecile lucioase de piatră, spre garderobă. „Nu mai avem umerașe, e aglomerație, nu glumă”, se plânge una dintre femeile între două vârste care preiau, nervoase, hainele invitaților. „Le agățăm și noi pe unde putem”, o completează o figură rotundă de gospodină, în timp mâna ei dodoloață îmi preia paltonul, dându-mi la schimb un obiect tocit din plastic. Înainte de a mă strecura prin mulțime, vocea unei distinse doamne pune punctul pe „i” cu abilitatea unei precupețe: „Nu stă marmota-n cui! Nu vrea să stea!” Apoi întinde, tacticos, cinci degete cu unghii vopsite diferit. Garderobiera preia blana, bombănind. „Ce înghesuială, iar au lăsat ăștia să intre mai mulți oameni”, concluzionează un bărbat spilcuit din dreapta mea.

 

Luceafărul blând

E adevărat, a venit multă lume la Ateneu. În ciuda derapajelor de limbă și cultură ale ministrului matematician Breaz (altul mai breaz n-ați fi găsit la Cultură!), în ciuda văicărelilor cum că pe unde este prinsă Cultura este ostracizată, românii au venit, iaca!, la ziua lui Eminescu. Există, așadar, interes pentru festivism, pentru pupături subțiri, pentru poză. Sala Mare a Ateneului e plină ochi. Oare câți dintre cei prezenți or fi în stare să recite cinci versuri create de poetul național? Chestionat, ministrul Breaz a reușit să articuleze doar unul - „Cobori în jos Luceafăr blând...”. Bun și ăla!

 

Pop îl scuză pe Iohannis

„Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani...”. Imnul României ridică oamenii în picioare, unii murmură cu ochii închiși versurile. Iohannis e cu mâna dreaptă la inimă.

După estomparea momentului muzical, la microfon răsare Ioan-Aurel Pop, care, după ce perorează cu miez despre „brabarismele” din Cultură (oare ce părere o avea despre exprimarea defectuoasă a domnului Breaz?) și despre subțierea orelor de limba română din școlile altor țări (vecine), pe unde românii sunt minoritari (subiect important), îl introduce în scenă pe președintele României. Și-l și scuză: „Va pleca înainte să fie finalizată acțiunea, are întâlnire cu un șef de stat, al Sloveniei. Îi mulțumim că și-a rupt din timpul disponibil și ne-a onorat astăzi cu prezența”.

 

Tristan Tzara, Anul Cărții și Petre Roman

Discursul lui Klaus Iohannis taie scurt aerul încărcat al sălii somptuoase: „Sărbătorim anul acesta 130 de ani de la ridicarea Ateneului, 130 de ani de când aici a răsunat pentru prima oară Simfonia a III-a a lui George Enescu... Enescu, Brâncuși, Ionescu, Tristan Tzara sunt doar câțiva dintre românii cu care ne mândrim, români care au realizat un dialog excepțional între național și universal”.

Petre Roman, cu ochelari discreți și părul vopsit regulamentar, privește atent spre tribună. Președintele-robot reia: „Din păcate, România este pe ultimele locuri în Europa la achiziția de carte, la pasiunea pentru lectură... Anul acesta, 2019, va fi Anul Cărții, pentru că trebuie să schimbăm ceva. În bine. Aștept reacția Guvernului în acest sens”.

Saruman cel Alb și pomelnicele

După Klaus Iohannis, urmează, la microfon, „Preafericirea Sa Patriarhul Daniel”, cum îl prezintă, cuviincios, Ioan-Aurel Pop. Părintele Bisericii Ortodoxe Române se ridică voinicește de lângă Răzvan Theodorescu și pornește, apăsat, spre tribună, însoțit de o înaltă față bisericească. Privesc, miop, spre patriarh. Îmi pare, în hainele albe care-l drepează din cap până-n picioare, asortate la un toiag cu măciulie aurită și barbă grizonantă, o combinație între Gandalf cel Sur și Saruman cel Alb (personaje din romanele lui J. R. R. Tolkien). Înalt Prea Sfinția Sa vorbește bine, ridicând ochii din foaie, evidențiind, pe bună dreptate, rolul Bisericii în educarea și culturalizarea nației. Nu-i uită nici pe Coresi, pe Varlaam, pe Antim Ivireanul, pe Șaguna. Trece de la pomelnice pentru strămoși - acte culturale în opinia domniei sale - la tiparul lui Gutenberg și înapoi, pentru a sfârși, după un sfert de ceas, în aplauzele auditorilor.

 

A câta Putere în stat este Cultura?

Academicianul Eugen Simion i-a urmat Preafericitului Daniel, la vorbitor. A lansat, rapid, o chestiune: „A câta putere în stat este Cultura? Mai ales în această societate a numerelor, a cifrelor, a imaginilor? Cultura are formula ei secretă prin care modelează, formează o națiune. Istoria ne-a demonstrat că grecii, de pildă, cuceriți de romani cu armele, i-au învins până la urmă pe aceștia prin Cultură”. Odată epuizat subiectul, a trecut la altă provocare: „De ce ne place (și) astăzi, Eminescu? Ne mai place? Ne mai place - a răspuns tot distinsul critic literar -, petru că iubim muzicalitatea versului, elegia lui sfâșietoare, imaginația de idei a prozei, pentru că vrem - așa cum zicea Călinescu - să ne întoarceam la Eminescu pentru că ne place să trăim, măcar o oră pe zi, în preajma marilor mituri. Domnilor, Cultura a fost și va rămâne o forță tăcută, secretă, dar penetrantă!”