LANSARE. „Destin valah. În ilustraţii şi 101 texticuleţe”, a lui Adrian Majuru, arată că banii nu-i schimbă în bine pe oameni.
„Mârlanul” - termen folosit pentru populaţia aflată între sat şi oraş, care a invadat periferiile şi chiar centrul marilor oraşe în perioada comunistă - se află într-adevăr la putere, pentru că un principiu de bază al politicii este că reprezentantul unei colectivităţi este ales astfel încât să semene cu cei cărora le cere votul.
Aceasta a fost tema dezbaterii „Mârlanul la putere”, susţinută săptămâna trecută, la Centrul pentru artă şi cultură contemporană Pavilion Unicredit, de istoricul Adrian Majuru şi publicistul Stelian Tănase. Ambii vorbitori au fost de acord că banii mulţi şi hainele scumpe nu schimbă cu nimic comportamentul şi atitudinea triviale. Exemplul cel mai potrivit: „omul care este”.
Adrian Majuru crede că „omul valah” are calităţi, dar este mereu „hăituit”, în primul rând de o administraţie nicicând interesată de alteva decât de propria-i supravieţuire şi bunăstare. Rezultatul este dezumanizarea şi şirul nesfârşit de generaţii ratate. Mijloacele de revoltă sau de sustragere de la acest „dat” ţin de resursele de supravieţuire ale fiecăruia dintre noi. O ţară pustie şi barbară Dezbaterea a plecat de la volumul de publicistică „Destin valah. În ilustraţii şi 101 texticuleţe” al istoricului Adrian Majuru, lansat cu acest prilej. Cartea, apărută la Editura Paralela 45, adună articolele din ultimii ani ale autorului pe inepuizabila temă a „neantului valah” sau a „blestemului românesc”, astăzi ca şi ieri, ieri ca şi astăzi.
Într-o manieră stilistică de mare percutanţă – expresie a acelei „sfinte mânii” de care este cuprins un intelectual de bună-credinţă la contactul cu „povara istorică” a locului în care s-a născut –, cartea lui Majuru nu numai că se alătură cu brio unei lungi serii de vituperaţii şi „strigăte în pustie” – consecinţe ale unui patriotism rănit, cum ar fi textele lui Cioran, I.D. Sârbu, D. Drăghicescu sau Petre Pandrea, din care citează, de altfel, copios –, dar beneficiază, în plus, de argumentul unor relatări istorice de secol XVIII şi XIX, care ne arată rădăcinile profunde şi imposibil de smuls ale Răului actual, documente de care autorul a avut cunoştinţă în calitatea sa de istoric.
Să spicuim câteva din aceste citate care abundă, constituind un peisaj halucinant şi stupefiant chiar şi pentru noi, cei cu „neajunsul de a ne fi născut în România”:
„Sunt atâtea nenorociri în aceste ţări încât nu ştiu ce să vă spun, vă voi spune doar că se îngroapă de vii şi cauza este că în toiul iernii se pune o dare, şi de aceea, pentru a scăpa de acel înscris, unii mai săraci şi nu prea cunoscuţi se îngroapă sub pământ lăsând o răsuflătoare şi mulţi au murit de frig şi stau acolo până ce se distribuie acel înscris, căci în acel timp se face o mare cercetare”
(Giovanni Bartolomeo Frontali, 1763).
„Ce le pasă lor care este numele stăpânului? Ceea ce ştiu ei este că trăiesc ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă”
(francezul Marmier, 50 de ani mai târziu).
„Populaţia faţă de boieri, chiar cu bani, nu găseşte dreptate”
(ofiţerul austriac Johann Koradin, 1854).
„Nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale. Ei, românii, nu sunt în stare să conceapă măcar nădejdea unei soarte mai bune. Starea de deprimare sufletească în care sunt ţinuţi s-a prefăcut într-un fel de nesimţire şi de apatie naturală, care-i face deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieţii şi de nesimţitori la fericire, ca şi la amărăciunile grijilor şi durerilor” (englezul W. Wilkinson).
„Găsim o stare de lucruri cu totul primitivă şi barbară. Abisurile şi arbitrarităţile cele mai revoltătoare erau considerate ca legale. Regula şi ordinea care conduc societăţile moderne în afaceri erau necunoscute şi înlocuite de bunul plac şi arbitrariul autorităţii mari şi mici şi nu mai puţin a clasei privilegiate. Ignoranţa cea mai mare se întindea în aproape toate straturile societăţii; instrucţia se mărginea la straturile boierilor numai. Ţăranii erau trataţi ca robi atât de autorităţi, cât şi de proprietari”
(dr. Nicolae Kretzulescu, 1859).
„Din cele mai vechi timpuri erau în Valahia multe nelegiuiri şi obiceiuri blestemate, care îndepărtau de la Dumnezeu atât pe stăpânitori, cât şi pe cei stăpâniţi”
(cronicarul Mitrofan Grigoraş, sec. al XVIII-lea).
„Aici, în Valahia, este mare scumpete şi lipsă. Pe uliţă oamenii îşi smulg pâinea unii de la alţii. Adesea aş fi stat la masă şi nu aveam pâine. (...) Eu nu ştiu ce fel de oameni sunt aceştia, de nu te poţi înţelege cu ei. Să nu crezi că vreun boier de aici sau din Moldova te-ar chema la masă! Cunosc din copilărie un boier, dar nu-mi arată nici cea mai mică prietenie...”
(ungurul Mikes Levelei, 1739).
„Ce înjosit era valahul ca să poată primi tot timpul numai înjurături şi lovituri de ciomege!” (un alt călător ungur, Batthyany Vincze, 1799-1802).
„Demoralizarea este vizibilă în toate treptele populaţiei bucureştene, iar caractere oneste se găsesc rar”
(ofiţerul austriac Johann Koradin).
„Jumătate din ţară este pustie şi zace în barbarie, deşi acest pământ este o bucată din Paradis pentru o mână harnică şi o cultură înţeleaptă”
(ofiţerul austriac Stefan Dietrich).
Adrian Majuru a ales să se revolte împotriva acestei „stări de fapt”, prin aceste tablete scrise cu luciditate, dar şi cu furie, cu care intră într-o strălucită serie de personalităţi intelectuale autohtone care au privit în faţă „neantul” ce guvernează locul în care s-au născut. Autorul îşi exprimă permanent nemulţumirea faţă de „infernul cotidian”, pe care-l analizează în mod strălucit, dar nu uită niciodată să vadă rădăcinile răului, atât în perioada comunistă cât şi mai înainte, în secolele de feudalism prelungit, înlocuit de o modernizare bruscă şi ineficientă.
Consecinţa „democraţiei populare”: „înţigănirea”
Specialist în „geografie umană”, Adrian Majuru are curajul de a aborda, în multe dintre texte, şi ceea ce, acum 50 de ani, scriitorul I.D. Sârbu anticipa că va fi starea naturală rezultată din aşa-zisa „democraţie”: „înţigănirea”, indiferent că subiecţii săi pot purta costume scumpe şi mânca icre negre, citat pus de Majuru ca motto al uneia dintre tabletele sale.
O face fără să se teamă de consecinţele pe care le-ar putea suporta din partea noilor „procurori” ideologici, apărători ai noii „ordini” totalitare (de data aceasta, şcoliţi în U.S.A. – Uniunea Sovietică Ailaltă, cum spunea un banc de pe vremuri).
Pe urmele lui Petre Pandrea, Majuru emite chiar o ipoteză istorică stupefiantă: aşa-zisa populaţie rromă din Europa ar fi fost iniţial exilată din Hindustan, în urma unui ritual dur de expulzare căruia îi erau supuşi infractorii şi criminalii, iar peste Dunăre ea ar fi fost „azvârlită” în număr mare de către turci, în perioada fanariotă.
Experienţa Kosovo (şi, am spune noi, şi a Transilvaniei alipite, la Trianon, Vechiului Regat) arată că un teritoriu nu este acordat celui care îl revendică sau care are drepturi istorice asupra sa, ci celui care îl controlează din punct de vedere demografic, avertizează eseistul, amintind de „cererile” de creare a unui stat independent „Rroma” pe perimetrul actualei Oltenii.
- Adrian Majuru (n. 1969), scriitor, istoric, doctor în geografia umană, a scris cel puţin nouă cărţi despre Bucureşti, precum şi numeroase articole de presă.
- În acelaşi timp, a coordonat editarea, în colecţia „Odiseu” de la Paralela 45, a multor lucrări inedite, aflate în manuscris, despre „măreţia şi decăderea” vechiului Bucureşti, precum şi a unor antologii tematice pe subiecte de antropologie urbană.
- În prezent, Adrian Majuru este director al Muzeului Minovici, pe care doreşte să-l transforme într-un Muzeu de Antropologie Urbană.
Ştire actualizată la ora 17.00
Recomandările noastre
