Marius Onofraş, atacantul echipei de fotbal Unirea Urziceni, spune că nicăieri nu se simte mai bine decât în Iaşul său natal. Sportivul se alătură campaniei "Oraşul de vis" şi promovează urbea în care s-a născut. Cum prinde câteva zile libere, Onofraş dă o fugă în dulcele târg al Ieşilor, acolo unde, după cum mărturiseşte, îşi găseşte întotdeauna liniştea.
Marius Onofraş, jucătorul echipei de fotbal Unirea Urziceni, şi-a înscris definitiv numele în „Hall of Fame”-ul fotbalului ieşean. Onofraş a plecat în fotbalul mare de la Politehnica Iaşi, club care a dat de-a lungul timpului o mulţime de jucători precum Ursache, Iordache, Naste, Costaş, Romilă I şi Romilă II, Simionaş, Ciocârla, Cioacă sau Nemţeanu.
În tricoul Unirii Urziceni, Onofraş a jucat în Liga Campionilor, unde a şi marcat. Onofraş vorbeşte cu entuziam despre oraşul în care vrea să revină definitiv după ce va termina cu fotbalul. „De fapt, n-am plecat niciodată”, spune el.
Onofraş ştie pe de rost cântece ale galeriei Politehnicii Iaşi, pe care le-a auzit şi în ultima etapă a recent încheiatei ediţii de campionat, când Unirea Urziceni, cu Onofraş pe teren, a bătut Poli la Iaşi, semnând practic retrogradarea grupării moldovene.
Evz.ro: Cum a fost copilăria ta la Iaşi? Marius Onofraş: Copilăria mea a fost una frumoasă. Şi spun asta în ciuda faptului că am făcut sport organizat încă de la 4 ani. Am început cu judo. Tatăl meu a ţinut să fac acest sport. Practicase şi el judoul. Nu pot să spun că mi-a plăcut de la început sau că m-am dus din pasiune. În schimb, datorită acestui sport m-am întărit, vorbesc aici în primul rând de caracter. M-a ajutat foarte mult. Din acest motiv, îmi aduc aminte mult mai mult de anii de judo decât de cei de grădiniţă.
Aveai un loc special unde îţi petreceai timpul liber?Am copilărit în „Galata”, undeva lângă policlinica sportivă, în apropiere de baza de tratament de la „Purcica”. Nu pot spune că am avut un loc special. În plus mergeam şi pe la ţară destul de des. Mai toate trăirile acelor ani se consumau în faţa blocului, unde eram mulţi de aceaşi vârstă. Aveam în apropiere un parc, iar tata ne antrena acolo. Dar nu numai acolo, ci şi în jurul blocului. Tata era un fel de preparator fizic pentru mulţi dintre noi. El conducea antrenamentele.
Cum erau oamenii atunci, în copilăria ta, şi cum îi regăseşti acum?Aşa cum noi, copiii, eram cam de aceeaşi vârstă, şi părinţii erau, aproape toţi, din aceeaşi generaţie. Îmi amintesc că erau atât de tineri! Oamenii s-au schimbat însă. Problemele şi-au pus amprenta pe viaţa lor de zi cu zi. Oamenii s-au închis, nu mai sunt cei de ieri. Nu mai sunt al fel de comunicativi ca odinioară, s-au mai înrăit. Problemele ne-au făcut indiferenţi la suferinţa celorlalţi. Nu e de condamnat, însă. Toţi ne-am schimbat.
Ce înseamnă oraşul Iaşi pentru tine?Totul. Înseamnă familie, prieteni, liniştea de care am nevoie, înseamnă viaţă! Fiecare om are un loc al său, în care se simte bine. Eu mă simt cel mai bine la Iaşi.
Ce îi lipseşte oraşului?Pentru mine e un oraş complet, adevărat. Vorbind sincer, cred că îi mai lipseşte câte ceva. Poate o echipă de fotbal puternică. I-ar trebui mai multe locuri de agrement, o piscină, terenuri, pentru ca cei mici să se îndrepte către sport. Tot mă leg de sport pentru că au am trăit tot timpul alături de acest fenomen.
Ai făcut şi altceva decât sport?Am făcut multe la viaţa mea. Nu întotdeauna ceea ce îmi doream. Aşa cum m-a dus la judo, tata m-a dus şi la altele. Aşa am învăţat să cânt la acordeon sau să frecventez cursuri de informatică.
Ce are special?E cel mai frumos oraş din ţară. Are nenumărate domenii cu care se poate lăuda, în principal cultural. Avem muzee, biserici, mănăstiri. Aici, unde stau eu, pe linia de autobuz care merge spre „Independenţei” sunt o mulţime de biserici, una mai frumoasă ca alta. Iaşul e un oraş curat, luminos.
