Am scris lunar cel puţin 60-100 de articole, mai mari sau mai mici, pagini duble, la ”Bulina roșie”. Despre mâncare, scumpiri, primari, cutremure, mega-vijelii, sindicate, învăţământ, mediu, regii, drame sociale, afaceri oneroase, invazia lăcustelor maghiare.

Mi-am dorit de când aveam 12 ani să devin ziarist. Fusesem în tipografia de la Casa Poporului și am fost impresionată de mirosul hârtiei ieșite din tipar. Plus, că rotativa era ca uriașul din poveste.

Când a apărut ”Bulina roșie” am fost fascinată de simplitatea textelor. Înțelegea toată lumea, de la premier, la coafeză. Am fost angajată imediat, iar foarte curând ajunsesem „mama regiilor şi a primarilor din ţară”, iar ziariştii de la alte gazete îmi reproşeau că iau amenzi pentru că nu au şi ei subiectele pe care le semnam în „Bulină”.

Fără exagerare, un articol mititel dintr-o pagină de interior putea duce la schimbarea unui ministru, unui director general, se schimbau legi. Atunci, nici un nou primar sau ministru nu putea intra în biroul lui în prima zi de lucru pentru că se împiedica de mine, gata să fac poze şi să-i pun întrebări, unele foarte intime.

Acei cinci ani petrecuţi în această redacţie au fost cea mai extraordinară perioadă din viaţa mea. Întâi de toate, atmosfera din redacţie era excepţională: aproape toţi eram prieteni, chiar şi atunci când numărul ziariştilor crescuse la peste 300. M-am întâlnit după ani cu mulţi dintre ei şi am constatat că îmi sunt la fel de dragi şi am aceleaşi sentimente faţă de ei. Mirel Curea îmi spunea, la întâlnirea organizată de Simona Ionescu după 19 ani de la primul număr al „Bulinei”, că a remarcat că îi plac aceleaşi persoane ca odinioară. „Am avut instincte bune! Pe tine te iubesc de atunci”, mi-a spus Mirel Curea, unul dintre cei mai buni şi corecţi ziarişti din câţi am cunoscut.

La rândul lor, foştii colegi mă recunosc imediat, au cuvinte frumoase să îmi spună, și își aduc aminte, amuzaţi, de câte o expresie colorată aruncată de mine în redacţie.

Ion Cristoiu nu a dat indicaţii

„Bulina roşie”, în opinia mea, nu a fost o şcoală a lui Ion Cristoiu, în sensul că el ar fi dat indicaţii sau ar fi ţinut prelegeri, iar ziariştii notau cu sârg totul. Eu cred că au devenit ziarişti buni doar cei care au vrut să înveţe, urmărind ce subiecte sunt publicate, cum sunt scrise, cum să îţi faci relaţii bine informate, cum să vezi o problemă în fond, nu superficial.

„Secţia Social” era, de fapt, o cămăruţă de doi pe patru, fără geamuri, cu două birouri, patru scaune, o maşină de scris care se strica mereu şi un telefon bandajat în întregime din pricina căzăturilor de care avusese parte. Ca să ajungi acolo, trebuia să străbaţi un lung hol, să deschizi ultima uşă pe dreapta, să saluţi câteva zeci de colegi înghesuiţi într-un fel de hală, să îl rogi pe Cristi Stancu, Monica Rădoi, Laurenţiu Solomon, Daniel Ionescu „Bilă” sau pe Andi Lupu să mute scaunul ca să poţi intra în „secţie”. Când făceai drumul înapoi, cu tine pleca şi un nor gros de fum care se adunase în cămăruţa-debara.

Aşadar, zece jurnalişti aveau la dispoziţie doar un telefon, bandajat ca un rănit de război. Majoritatea sprijinea pereţii până pleca cineva pe teren pentru că nu erau scaune pentru toţi. Exista doar o maşină de scris, pe care „ne băteam”. Alternativa era să te duci la colegele dactilografe şi să le dai texte scrise de mână, „la bătut”. Se dactilografiau în două exemplare, cu indigo. Pentru jurnaliştii de astăzi este mai greu de înţeles, dar mie îmi lipsesc doamnele dactilografe. Dacă duceam un manuscris şi ele nu mă întrebau ceva legat de text, mă duceam şi rescriam ştirea pentru că îmi dădeam seama că nu am reuşit să trezesc nici o reacţie. Dacă doamna dactilografă îmi spunea că este impresionată sau indignată, eram sigură că am scris un text bun.

Fără calculatoare, fără celulare

„Cum transmiteaţi de pe teren, că pe vremea aia nu erau calculatoare în România şi nici telefoane mobile?”, m-a întrebat zilele trecute un coleg tânăr. Nu poate să îşi imagineze cum de eram primii care dădeam ştirile, când nu existau aceste metode rapide. Simplu, am răspuns, prin telefonul fix. Problema era să prinzi o linie liberă în redacţie. Prin instituţii începuse să apară fax-uri ieftine, din donaţii, le foloseam şi noi jurnaliştii, dar ocaziile erau rare. Curând, în redacţie au apărut „cărămizile Motorola”, aparate de transmisie-recepţie. Laurenţiu Solomon şi Monica Rădoi le cărau deseori, la mitinguri. Când a apărut „Bulina albastră”, ziarul de prânz, parlamentarii au putut citi pe prima pagină ce vorbiseră cu un sfert de oră mai devreme.