Să reluăm, pe scurt, întâmplările: Institutul Cultural Român din New York (ICRNY) deschide, pe 18 iunie, expoziţia de street art românesc "Freedom for Lazy People" (Libertate pentru leneşi), fiind, se pare, prima dată când un institut european realizează o expoziţie de gen în SUA.
Evenimentul este susţinut de Wooster Collective, unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important web site care promovează şi documentează efemera artă stradală; pe 20 iunie, expoziţia de la ICRNY este remarcată de New York Magazine; în urma succesului înregistrat de lucrările lor, cei trei (foarte) tineri artişti (Nuclear Fairy, IRLO şi Omar), sunt invitaţi să picteze sala teatrului 37 Arts, una dintre cele mai cunoscute instituţii Off Broadway;
în 22 iulie, revista de limba română New York Magazin (sublinierea noastră) publică, sub semnătura lui John Gabrian Marinescu, cu titlul scandalizat şi scandalizant „Zvastică şi sex în vitrina ICR New York!”, un articol în care autorul se arată inflamat de unele dintre desenele expoziţiei – de exemplu, de o zvastică de pe fesa unui ponei roz – şi deplânge faptul că la conducerea institutului se află Corina Şuteu, fapt care ar induce comunităţii române din America, al cărui reprezentant se consideră, o stare de „ruşine şi lehamite faţă de ce se face aici” (adică la ICRNY);
pe 25 iulie, un alt colaborator al revistei amintite, Robert Horvath, sesizează poliţia new-yorkeză, care îşi face datoria, vine şi constată că expoziţia nu încalcă nici una dintre legile americane şi nu conţine nici o imagine ofensatoare;
pe 30 iulie, aceeaşi revistă publică editorialul lui Grigore L. Culian, sub titlul „Clanul Patapievici, Şuteu şi Nea... Goe”, care extinde atacurile la adresa expoziţiei şi a echipei ICRNY, fără a uita să sublinieze că Institutul se află sub înaltul patronaj al lui Traian Băsescu.
Reacţiile fumegânde ale revistei româneşti faţă de activitatea ICRNY ar fi rămas un fapt divers, dacă apetitul pentru scandal şi cuvinte tari ca „zvastică” şi „sex” prezente tocmai în „vitrina ICRNY!” nu ar fi aprins beculeţele ne-selective şi ne-critice ale unei părţi a presei româneşti care s-a făcut, astfel, pâlnia de transmisie a unei agende (nu chiar inocentă din punct de vedere politic) al unui grup de români din New York pentru care cultura română trebuie, pentru a fi exportabilă, să fie cuminte – un motiv popular, o sarma, o „vibraţie interioară” calm-mioritică – şi pentru care interogaţia (auto)critică, ironia şi revolta sănătoasă a street art-ului ar sugera că românii sunt „maniaci sexuali sau alienaţi mintal”.
Pentru prima oară în istoria sa, ICR NY are o echipă profesionistă de manageri culturali care şi-au dovedit abilităţile cu vârf şi îndesat şi în trecut şi care a reuşit să scoată această insituţie din tiparul de „casă culturală”, aducând cultura română într-un dialog veritabil, de la egal la egal, mai ales cu New York-ul, dar extinzându-se, încet-încet şi spre alte scene culturale majore ale Statelor Unite.
Episodul de mai sus mi se pare, din păcate, stereotip pentru o anumită parte a României şi românismului. De fiecare dată când cineva pune osul la treabă şi are şi rezultate, altcineva vine şi împroaşcă noroi la modul cel mai penibil cu putinţă. Scandalul în sine nu e nici zvastica de pe poneiul roz, nici sexul expus nonşalant (parcă discuţia asta e deja fumată şi răsfumată în domeniul criticii de artă?!), ci modul în care românii se isterizează faţă de opţiunile muncite şi eficiente (garantate ca atare de nume de instituţii culturale newyorkeze parcă un pic mai sonore decât John Gabrian Marinescu sau Robert Horvath) ale altor români nu în spatele uşilor închise, ci pe stradă, cu poliţia, ca nişte ţaţe.
Recomandările noastre
