Marian Munteanu - de la IMB la IOAN al SECURITĂȚII. "Subsemnatul MUNTEANU Marian, mă angajez să NU fac cunoscut NIMĂNUI, INDIFERENT de gradul de rudenie sau prietenie, NIMIC în legătură cu această ACITIVITATE"

Bianca Zaharescu
8 iunie 2016, 02:11

Munteanu Marian Teofan Dragos, Liderul Pieței Universității, un Mesia al studenților din același loc din timpul manifestațiilor stradale de la 1990 sfârșite în cea mai sângeroasă mineriadă, cel cu care milioane de români s-au identificat strigând în 13-15 iunie „Jos comuniștii!”, ”Libertate!”, ”Victorie!”, același candidat pentru numai câteva zile din partea PNL la alegerile locale care tocmai s-au încheiat ascunde, în spatele negărilor sale vehemente și în ciuda dovezilor evidente în acest sens, un secret întunecat.

Marian Teofan Dragoș Munteanu, pe numele său complet a semnat la data de 28 martie 1988, un angajament cu fosta Securitate, devenind astfel, sub nume conspirativ, ”Ioan” al Securității. Același Marian Munteanu, tânărul care a dat startul demonstrațiilor pașnice din Piața Universității, ajungând în spital aproape de ultima suflare, din mâinile minerilor conduși de Miron Cozma la București, aduși la ordinul lui Ion Iliescu, în scopul instaurării unei ”democrații veritabile” și închis pentru două luni, de regimul condus de acesta din urmă, eliberat în urma presiunilor inclusiv internaționale la acea vreme.

Documentele din dosarul lui Marian Munteanu de la CNSAS nu spun însă același lucru despre băiatul bun din Piața Universității.

Liga Europa. Hoffenheim - FCSB, 0-0. Campioana României, un rezultat cu bătaie spre primăvara europeană

Sfârșit de ani cu restructurări în televiziune. Două prezentatoare au fost date afară

Există mai multe rapoarte care dovedesc o colaborare „favorabilă” a sa cu Securitatea, sub cuvintele lui Munteanu, pe care ”Ioan” a negat-o în repetate rânduri.

„Nu, nu, nu am colaborat cu Securitatea. Ce să vă mai spun? Cu cine n-am mai colaborat? De câte ori să vă spun? Spun asta de-o viaţă întreagă. Dimpotrivă, eu am luptat contra Securităţii, iar asta în momente în care era greu să lupţi. Da?”. Asta spunea Marian Munteanu în 20 aprilie 2016, atunci când, adresându-se „dragilor bucureşteni”, după doar o săptămână în care fusese candidatul PNL pentru Primăria Capitalei, anunţa că se retrage din cursă, invocând „împrejurările”, dar şi „primejdia” în care ar fi fost partidul. De-a lungul puţinelor zile ale sale de campanie electorală, Munteanu a fost criticat dur de o parte a opiniei publice, fiind acuzat de afinităţi legionare, dar şi bănuit că a colaborat cu fosta Securitate. Marian Munteanu nu a recunoscut, însă, niciodată, nimic.

Marian Munteanu a colaborat însă cu Securitatea. A fost o cooperare voită, bazată pe sprijin promis din partea lui Munteanu, stabilite în martie 1988, în urma unei întâlniri cu doi ”aghiotanți” ai fostului regim, când acesta semnează angajamentul cu Securitatea, primind astfel numele conspirativ ”Ioan”, sub care va semna timp de un an, mai multe note informative.

„Subsemnatul Munteanu Marian Teofan-Dragoş, născut în data de 19.06.1962, fiul lui Vladimir şi al Mariei, student la Facultatea de Filologie, domiciliat în Bucureşti, mă angajez să sprijin în mod organizat şi secret organele de securitate. Mă angajez, totodată, ca în activitatea mea să dau dovadă de sinceritate şi corectitudine şi să nu fac cunoscut nimanui, indiferent de gradul de rudenie sau prietenie, nimic în legătură cu această activitate. Datele pe care le voi furniza le voi semna cu numele de Ioan”.

Acesta este angajamentul complet, scris şi semnat de Marian Munteanu în 28 martie 1988, prin care accepta să devină sursa Securităţii.

Notele informative semnate de Munteanu și cei peste 20 de ani de la căderea comunismului în care a negat vehement legătura avută cu Securitatea sunt dovada că ”Ioan” și-a păstrat cu sfințenie angajamentul făcut.

Se menționează în prezentarea vieții sale că între 1988-1989, că Marian Munteanu „arestat şi interogat în mai multe rânduri, fiind învinuit de propagandă creştină, ostilă ideologiei marxiste, principala acuzaţie fiind aceea de discipol al gânditorului Petre Ţuţea. În pofida presiunilor şi ameninţărilor, refuză să colaboreze cu Securitatea şi nu semnează niciun angajament de acest tip”. Surprinzător, aceeaşi perioadă se suprapune, însă, în mare parte, cu cea în care Munteanu era, de fapt, „Ioan” al Securităţii.

Atribuțiile sale în calitate de informator al Securității erau, inițial, acelea de a-și urmări unul dintre profesorii de la Facultatea de Filologie a Universității București, la care era student pe atunci. Marian Munteanu se afla în strânse relații cu un lector portughez, suspectat de securiști că ar fi fost spion al serviciilor secrete din Portugalia și pe care îl numeau ”obiectivul Jean”. Pe lista de ”suspecți” pusă-n brațe lui Munteanu se numărau și șase studenți străini, colegi de-ai săi de facultate.

„Lista de relaţii”, aşa cum a fost păstrată printre documentele din dosarul lui Marian Munteanu de la CNSAS, este scrisă de acesta în 24 martie 1988, cu doar patru zile înainte de semnarea angajamentului cu Securitatea. Pe listă, Munteanu trece numele lectorului de limba portugheză, dar şi numele a patru studenţi chinezi, a unui student iugoslav şi a unuia din SUA, cu care era coleg de facultate. În finalul documentului pe care îl semnează cu numele Munteanu, oamenii Securităţii, care iniţiaseră întâlnirea mai mult de tatonare în vederea racolării tânărului student la Filologie, precizează că „prezentul material a fost obţinut pentru cunoaşterea posibilităţilor informative ale candidatului în rândul cetăţenilor străini”.

Cum a fost Marian Munteanu racolat de Securitate

Marian Munteanu, era la vremea aceea un simplu student, fiu al unui inginer și al unei profesoare. Nimic ce ar atrage atenția în mod special, aparent.

Pasul 1. Avându-l drept obiectiv pe profesorul portughez, unul din oamenii Securității merge ” împreună cu tovarăşa locotenent colonel C.S. din cadrul SMB (Securitatea Muncipiului Bucureşti), în scopul identificării studenţilor din cadrul grupei de limba portugheză la care predă lectorul portughez P. J. F. Din verificări a rezultat că grupa este formată din şapte studenţi”, printre aceştia fiind menţionat şi numele lui Marian Munteanu, se precizează într-un raport cu antetul Ministerului de Interne, întocmit în 18 ianuarie 1988.

Pasul 2. Un alt document, emis la 1 februarie 1988, înregistrat de DSS/SMB (Departamentul Securităţii Statului / Securitatea Muncipiului Bucureşti), arată că organele statului făceau deja verificări despre viaţa studentului pe care intenţionau să-l racoleze:

„Munteanu Marian Teofan Dragoş (...), muncitor la IMB (Întreprinderea Metroul Bucureşti) şi student la Facultatea de Filologie, curs seral, căsătorit şi domiciliat în Bucureşti, locuieşte la adresă cu soţia. Cu activitate politică prezentă nu este cunoscut, iar faţă de vecini nu rezultă să-şi manifeste convingerile sale politice. Din verificări nu a rezultat să aibă rude în alte ţări”.

Pasul 3. Într-o notă-raport către DSS/SMB, datată 24 martie 1988, se precizează că „a fost contactată secretara-şefă a Facultăţii de Filologie şi secretara studenţilor anul I de la aceeaşi facultate. Scopul a fost de a stabili unele date în legătură cu comportamentul, conduita, activitatea pe linie de catedră a studentului Munteanu Marian Teofan Dragoş”.

În urma acestei vizite, se mai arată în raport, a reieşit că Munteanu „s-a remarcat ca fiind un element cu comportament corespunzător, amabil şi principial în relaţiile cu cadrele didactice. Are o bună pregătire profesională şi e mult mai matur în gândire decât colegii săi. Se află în relaţii apropiate atât cu studenţi români, cât şi cu studenţi străini, ajutându-i în rezolvarea unor probleme atât pe linie şcolată, cât şi extraşcolară. A fost ales secretar ASC (Asociaţia Studenţilor Comunişti) pe anul I, Facultatea de Filologie, achitându-se cu conştinciozitate şi responsabilitate de sarcinile încredinţate. Nu are relaţii neoficiale cu studenţii străini şi nu a fost semnalat cu manifestări negative la adresa personalului de învăţământ universitar sau comentarii tenedenţioase la adresa ţării noastre”.

Pasul 4. Tot în 24 martie 1988, într-o altă notă-raport cu antetul Ministerului de Interne şi al SMB, se descrie şi cum s-a desfăşurat, în aceeaşi zi, prima întâlnire între trimişii fostei Securităţi şi Marian Munteanu. „La 24. III. 1988 a fost contactat numitul Munteanu Marian Teofan Dragoş, candidatul la recrutare. Contactarea a fost efectuată de tovarăşul plutonier S.A., sub numele conspirativ „Andrei”, şi de tovarăşul locotenent G.C., sub numele conspirativ „Grigore”, la hotel „Majestic”.

În raport sunt precizate date generale despre Munteanu, precum că „a absolvit Liceul de filologie „Zoia Kosmodemianskaia” din Bucureşti. În acelaşi an a dat examen la Facultatea de Filologie, însă fără succes. Din septembrie 1983 până în septembrie 1987, a lucrat ca muncitor la Întreprinderea de Exploatare Metrou Bucureşti. În 1987, a dat examen din nou la Facultatea de Filologie, de data aceasta reuşind la examenul de admitere, în prezent fiind student în anul I. Este căsătorit”

„Întrebat asupra relaţiilor sale în rândul cetăţenilor străini, Munteanu Marian a arătat că a intrat în contact cu mai mulţi, colegi de grupă şi facultate. Printre persoanele din această categorie a menţionat pe lectorul portughez PJF, precum şi o serie de studenţi străini, despre unii dintre aceştia relatând şi unele aspecte de interes opreativ. În finalul contactării, candidatul a întocmit o listă de relaţii, cuprinzând pe lectorul portughez şi o serie de studenţi străini cu care întreţine legături. (...) În timpul discuţiilor purtate cu noi, candidatul s-a situat pe o poziţie bună, sinceră şi deschisă”, se mai precizează în raport.

"...poate fi caracterizat ca o persoană inteligentă, agreabilă în discuţii, cu spirit de sesizare"

Unul dintre cei doi „soli” ai Securităţii, trimişi la întâlnirea din 24 martie 1988 cu Munteanu, mai scrie în raport că tânărul „poate fi caracterizat ca o persoană inteligentă, agreabilă în discuţii, cu spirit de sesizare. Dispune de reale posibilităţi informative pe lângă lectorul portughez şi alţi studenţi străini. Propun a se aproba continuarea contactelor cu Munteanu Marian în vederea atragerii sale la colaborare cu organele de securitate”.

Într-un alt capitol din aceeaşi notă informativă, pe care îl intitulează „Opinii politice”, „Ioan” precizează că profesorul său „nu discută politică decât la modul foarte general. Evită discuţii referitoare la România sau la alte ţări socialiste. Vederi politice de stânga” şi că lectorul are o „fire deschisă, comunicativă, dar nu e superficial. Talentat pedagog. Pronunţat simţ al datoriei. Întreţine o atmosferă amicală deschisă. Temperament sangvinic”.

„Dintre studenţi, relaţii oarecum mai strânse are cu Munteanu Marian, datorită apropierii de vârstă. De câteva ori singuri, de cele mai multe ori împreună cu alte colege, au fost să bea o cafea în pauze. De două ori au fost la profesor acasă. Au fost continuate discuţii de la orele de curs, s-a ascultat muzică, s-a băut cafea. Nici un incident. Odată au fost acasă la studentul Munteanu”.

Pasul 5. În 25 martie 1988, la DSS/SMB se înregistrează un nou raport, de data aceasta „cu propunere de recrutare în calitate de persoană de sprijin a numitului Munteanu Marian Teofan Dragoş”, arâtându-se că acesta „a fost luat în studiu şi verificări” „în scopul încadrării informative a obiectivului «Jean», suspect a fi agent al serviciului de spionaj portughez”.

Apoi, se descrie cum a decurs prima întâlnire a „acoperiţilor” cu Munteanu, care avusese loc cu doar o zi înainte, în 24 martie 1988, la Hotel Majestic: „Acesta are calităţi personale pentru muncă şi securitate şi dispune de posibilităţi informative atât pe lângă «Jean», cât şi pe lângă alţi cetăţeni străini.

În timpul discuţiilor, Munteanu Marian a avut o comportare bună, sinceră şi corectă. Totodată, a rezultat că înţelege rolul organelor de securitate şi a afirmat că, în cazul în care vom avea nevoie de sprijinul său, va răspunde favorabil solicitărilor noastre”.

În finalul acestui raport, locotenentul care l-a întocmit solicită ca Marian Munteanu, care „s-a situat pe o poziţie bună oferindu-se să ne sprijine”, propune aprobarea recrutării acestuia în calitate de persoană de sprijin, obiectiv ce urma a fi dus la îndeplinire de către un căpitan şi de un locotenent.

Pasul 6. Marian Munteanu semnează, în 28 martie 1988, acordul de colaborare cu Securitatea, luându-şi numele conspirativ „Ioan”, angajându-se să dea informaţii despre lectorul portughez, în special, dar şi despre studenţi străini trecuţi în „lista sa de relaţii”.

Pasul 7. După semnarea angajamentului, cei care l-au racolat fac un nou raport, tot în 28 martie 1988, în care descriu modul în care a decurs recrutarea lui Marian Munteanu. Se relatează că studentul „s-a comportat bine, având o atitudine sinceră şi deschisă. I s-a pus problema colaborării în mod secret şi organizat, lucru cu care Munteanu Marian Teofan Dragoş a fost de acord, fără a avea reţineri, şi ne-a asigurat că va îndeplini sarcinile ce-i vor reveni spre rezolvare” şi că „dispune de calităţi personale”, iar „pe viitor se va insista mai mult pe dezvoltarea la candidat a spiritului de sesizare şi aprofundare a informaţiilor”.

Munteanu se învârtea în cercuri înalte pentru a-şi îndeplini misiunea’: petreceri cu ambasadori pentru supravegherea profesorului portughez

Conform dosarului de la CNSAS al lui Marian Munteanu, acesta a scris prima notă informativă sub numele „Ioan” la scurt timp după momentul semnării angajamentului de colaborare cu Securitatea. Într-o informare din 19 aprilie 1988, avându-l ca subiect pe lectorul portughez, Munteanu descria orarul acestuia la Universitate, făcând şi un capitol amănunţit cu datele personale ale dascălului, în care se precizează inclusiv că acesta „se pare că nu întreţine relaţii prea bune cu mama copiilor, fapt ce constituie unul dintre motivele care l-au determinat să lucreze în afara Portugaliei. Alt motiv este dorinţa de a câştiga bani pentru asigurarea viitorului copiilor săi”.

În final, „Ioan” scrie şi că persoanele cu care lectorul se află în contact sunt şi „o cetăţeană portugheză, ataşat cultural la Ambasadă, doi profesori D.C. şi M.Z., precum şi cei şapte studenţi din grupă”. Marian Munteanu, de data asta în calitatea sa de „Ioan”, povestea în aceeaşi notă informativă, că lectorul portughez avea o relaţie bună cu el, studentul la Filologie: „Dintre studenţi, relaţii oarecum mai strânse are cu Munteanu Marian, datorită apropierii de vârstă. De câteva ori singuri, de cele mai multe ori împreună cu alte colege, au fost să bea o cafea în pauze. De două ori au fost la profesor acasă. Au fost continuate discuţii de la orele de curs, s-a ascultat muzică, s-a băut cafea. Nici un incident. Odată au fost acasă la studentul Munteanu”.

În 6 iunie 1988, „Ioan” mai scrie o notă informativă, de data asta despre doi profesori români de la Filologie, dar şi despre un student american. Despre unul dintre dascăli, spunea că „are relaţiile rigide cu studenţii, impersonale, mecanice”, că este „sever, corect, puţin vanitos, cu un tip temperamental flegmatic”. Despre cel de-al doilea dascăl, pe care îl descrie ca fiind „complexat şi orgolios”, spune că are „relaţii cordiale cu lectorul portughez, cu care se vizitează”. Referitor la studentul din SUA, „Ioan” susţine că acesta are „relaţii limitate cu colegii de grupă. În general este izolat. Probabil tip de temperament flegmatic (sau, eventual, melancolic)”.

În 2 septembrie 1988, o altă informare semnată de „Ioan” îi este dedicată, din nou, lectorului portughez, din care reiese că dascălul plecase din ţara noastră la finele lunii mai, arătându-se „nehotărât cu privire la revenirea în România. Prezenţa sa acasă a devenit tot mai necesară, lipsa tatălui fiind greu suportată de către copii. (...) Nu exclude însă posibilitatea revenirii la postul din Bucureşti”. Tot aici, „Ioan” precizează că relaţiile lui cu profesorul străin deveniseră „din ce în ce mai amicale”.

Profesorul revine, însă, în România, iar „Ioan” scrie, în 18 noiembrie 1988, o altă notă informativă, în care precizează, printre altele, că fusese invitat la ziua de naştere a acestuia, „pe care şi-o va serba sâmbătă, la domiciliul lui R. La această aniversare vor participa şi funcţionari ai ambasadei”. Într-o notă scrisă în subsolul acestei informări, oamenii Securităţii menţionează că „Ioan a fost instruit ca, în urma petrecerii, să reţină persoanele care vor participa şi principalele probleme care se vor discuta. De asemenea, a fost instruit asupra modului de comportare cu această ocazie”.

„Ioan” participă la petrecere şi, aşa cum fusese instruit, povesteşte Securităţii tot ce se întâmplase acolo, într-o notă informativă din 23 noiembrie 1988.

De aici aflăm că „dintre participanţi am reţinut pe următorii: ambasadorul Portugaliei la Bucureşti, cetăţenele brazilience de care am amintit, un grup de străini, o funcţionară la Ambasada Costa Rica din Bucureşti, trei funcţionare ale Bibliotecii franceze din Bucureşti”.

„La sfârşitul petrecerii, în jurul orei 3, am plecat cu maşina împreună cu lectorul P. şi Carmen la locuinţa lui P. (dascălul din Portugalia – n.r.)., unde am stat până în jurul orei 5.30 - 6, după care am plecat acasă. S-a ascultat muzică, s-a băut cafea, s-a mâncat. În timpul discuţiilor purtate la petrecere nu s-au vorbit probleme cu caracter politic sau referitoare la ţara noastră”.

În anul Revoluţiei, 1989, în 24 februarie, „Ioan” revine cu o nouă notă informativă din care reiese că profesorul din Portugalia avea probleme cu regimul comunist din România şi că „din cele relatate de el, reiese că în urma unor contacte între forurile competente român şi portughez nu s-a ajuns la o înţelegere cu privire la condiţiile de funcţionare a lectoratului de limba portugheză din cadrul Facultăţii de Filologie Bucureşti. Drept urmare, contractul lectorului nu a fost reînnoit”. „Ioan” mai precizează că profesorul părăsise Bucureştiul în 20 februarie, amintind că s-a întâlnit personal cu el, însă „în timpul întrevederilor nu s-au discutat probleme deosebite”.

În nota din subsolul acestei informări, oamenii Securităţii se întreabă dacă, odată cu plecarea lectorului portughez din România, mai trebuie continuată colaborarea cu „Ioan”:

„Ce facem cu sursa? Să-l plasăm la lectorul italian şi în acest sens să discutăm cu el în prealabil?”.

„Pactul” lui Marian Munteanu cu Securitatea încetează, însă, în 2 martie 1989, după aproape un an de când îşi luase în scris angajamentul de colaborare. Acest lucru apare într-un raport al Ministerului de Interne, în care se precizează că Munteanu „pe timpul colaborării cu organele noastre, a avut un aport bun, sesizând aspecte de interes operativ referitoare la obiectivul nostru «Jean». În prezent, Munteanu Marian Teofan Ddragoş a devenit membru PCR. Propun încetarea legăturii cu numitul”. Propunerea se aprobă a doua zi, în 3 martie 1989.

„Adevărul” l-a contactat telefonic pe Marian Munteanu, pentru a discuta cu el despre dosarul de la CNSAS în care apare ca persoana de sprijin „Ioan” a Securităţii. Munteanu a fost rugat să răspundă dacă îşi menţine în continuare declaraţiile, făcute de-a lungul timpului, referitoare la necolaborarea lui cu fosta Securitate, dar şi să comenteze activitatea lui din perioada 28 martie 1988 – 2 martie 1989, momentul în care a semnat angajamentul şi cel în care colaborarea a încetat. Munteanu, însă, a avut un răspuns evaziv, evitând să răspundă concret la întrebări, ba oprind orice discuţie care viza dosarul lui, susâinând că „nu sunt interesat”.

Reproducem mai jos răspunsul integral al lui Marian Munteanu oferit marţi, 6 iunie, jurnaliştilor „Adevărul”:

„Astea sunt teme complexe care nu pot fi abordate într-o discuţie la telefon. Toate aceste elemente, care ţin de campania trecută, vor apărea în curând în atenţia opiniei publice, o să fac o prezentare mai amplă, pentru că nu am timp să stau, am o echipă de avocaţi care pregăteşte toate aceste lucruri, pentru a prezenta un material amplu. Aşa cum am declarat, de altfel, încă de atunci, nu mai am să-mi pierd timpul pentru a răspunde la zeci şi zeci de elemente de genul acesta. Am să prezint un material global, împreună cu toate acţiunile în instanţă pe care urmează să le demareze echipa de avocaţi, pentru clarificarea în faţa opiniei publice a tuturor aspectelor. Eu, personal, nu mai acord timp acestor lucruri. Deci nu mă interesează discuţii pe aceste teme. Toate atacurile împotriva mea, toate, au fost vreo şapte-opt, vor fi rezolvate prin nişte acţiuni în instanţă şi, cu ocazia aceasta, instanţele în drept vor oferi şi răspunsuri. Eu nu mai am timp să mă ocup de aşa ceva, pentru că nu mă interesează discuţii pe teme marginale. Aţi înţeles? Acesta este răspunsul meu şi alte elemente le vom discuta la momentul cuvenit. Deci nu am timp acum pentru altceva. Înţelegeţi? Vă mulţumesc şi la revedere!”.

După discuţia iniţială purtată telefonic cu Marian Munteanu, întreruptă brusc de acesta, jurnaliştii „Adevărul” i-au scris fostului lider din Piaţa Universităţii, informându-l că dosarul său de la CNSAS va fi publicat şi solicitându-i, totuşi, o reacţie concretă referitoare la legătura lui cu fosta Securitate. Redăm mai jos şi acest răspuns integral al lui Marian Munteanu:

„Nu am timp de pierdut cu diferitele mistificări puse în circulaţie spre a fi discreditat. Am răspuns public, de nenumărate ori, pe larg, cu privire la toate acuzaţiile la adresa mea. Aceste aspecte vor fi clarificate, definitiv, doar de instanţele de judecată, în urma proceselor care vor urma. Cu privire la aşa-zisa «colaborare» cu Securitatea, se va dovedi că lucrurile stau exact invers: am fost urmărit, reţinut, anchetat de Securitate, în repetate rânduri, de-a lungul multor ani. Eu nu am semnat nimic (cu excepţia declaraţiilor date în faţa organelor de anchetă), nu poate exista nimic care să mă poată incrimina (mă refer la chestiuni reale), dimpotrivă. Totul se va dovedi, prin decizii ale instanţelor, la timpul cuvenit... Mă iertaţi, dar chiar nu am timp de aşa ceva. O seară bună!”.

500 de lei pentru „persoana de sprijin Ioan”

În acelaşi dosar de la CNSAS pe numele lui Marian Munteanu, în calitate de persoană de sprijin a fostei Securităţi, este păstrată şi o chitanţă, din 23 decembrie 1988. La solicitarea locotenentului major cu care „Ioan” se întâlnea pentru a da note informative, se aprobă „cheltuirea sumei de 500 de lei pentru persoana de sprijin «Ioan», pentru aport informativ”.

Munteanu s-a lepădat și de Petre Țuțea în fața Securității

În acelaşi dosar de la CNSAS al lui Munteanu sunt păstrate, pe lângă documentele ce dovedesc colaborarea lui cu fosta Securitate, şi două declaraţii scrise de mână ale acestuia, din 12, respectiv 15 mai 1989, atunci când nu mai era persoana de sprijin „Ioan”. Ambele declaraţii, despre care se precizează doar că au „fost date în faţa noastră”, au o singură temă: relaţia sa cu filosoful român Petre Ţuţea. De altfel, aceste două declaraţii, pe care nu se menţionează dacă au fost date în faţa Securităţii, a Miliţiei sau în faţa Partidului, sunt incluse ca dosar distinct în volumul I al dosarului în care Munteanu apare ca persoană de sprijin, de la CNSAS. Singurele lucruri notate, cu creionul, înaintea celor două declaraţii din 12, 15 mai 1989, pe o copertă, sunt: „PCR, 141419).

De data aceasta, Marian Munteanu, pe atunci student în anul al II-lea la Filologie, descrie detaliat cum a ajuns să îl cunoască pe Petre Ţuţea, filosoful, economistul şi eseistul român închis, din 1948, pentru legăturile sale legionare, pe care îl descrie ca pe un personaj „extrem de orgolios”. Munteanu mai scria în cele două declaraţii şi cât timp petrecea împreună cu Ţuţea, ce discutau, cum vedea acesta situaţia politică şi economică a României de atunci.

„În 1988, profesorul meu de lingvistică mi-a vorbit despre Petre Ţuţea în termenii următori: că este un bătrân filosof român care a fost în tinereţe prieten cu o seamă de personalităţi ale culturii interbelice, că este bolnav şi nu poate ieşi din casă neînsoţit. Profesorul Coja m-a întrebat dacă nu vreau să fac cunoştinţă cu el şi, dacă pot şi mă interesează, să ies din când în când cu el la plimbare prin Cişmigiu”.

„AMERICANII, SPUNE PETRE ŢUŢEA, SUNT UN POPOR DE TÂMPIŢI”

Marian Munteanu mai relata că, la prima întâlnire cu Ţuţea, alături de el mai veniseră câţiva studenţi, „tot cu scopul de a-l însoţi la plimbare”, şi că, din discuţiile cu filosoful, aflase că acesta se mai vedea şi cu alte persoane, Marcel Petrişor (căruia îi dictează scrierile sale) şi un medic belgian. Eram de faţă când a fost vizitat de un bărbat în vârstă de 40 de ani, care s-a recomandat Maliţa”. Apoi, Munteanu enumeră câteva opinii ale lui Ţuţea, care reveneau cel mai des în discuţiile lor: „Poporul român ocupă un loc important între naţiunile lumii, chiar cel mai important, nu a greşit niciodată în istorie, a fost mereu învingător în conflictele multe; consideră religia creştină ca o atitudine fundamental umană, iar Biblia - cartea cea mai importantă; Basarabia şi pericolul maghiar”.

În declaraţia din 12 mai 1989, Munteanu mai preciza că Ţuţea considera „Partidul Liberal ca cea mai importantă forţă politică” şi că „Mişcarea legionarilor, de care este ataşat în primul rând datorită caracterului religios şi naţionalist, a făcut o greşeală de neiertat prin politica de alianţă cu Germania. (...) Afirmă că cel mai important act din istoria modernă este Insurecţia de la 23 august şi susţine că, dacă PCR nu ar fi preluat conducerea statului, România ar fi fost distrusă definitiv de Stalin. Nu este de acord cu ideologia marxistă, datorită concepţiei sale total religioase”.

Ţuţea, aşa cum scria Munteanu în prima sa declaraţie dată în faţa organelor statului, părea să fie preocupat „numai de puterea ţării de a rezista în faţa duşmanilor ei principali: ruşii şi ungurii. (...) Declară că este militarist şi crede că este necesară o puternică înarmare a ţării, în primul rând nucleară, deoarece spune că România a nimicit toate imperiile care au ameninţat-o şi, mai devreme sau mai târziu, o să vină şi rândul ruşilor. Americanii, spune Petre Ţuţea, sunt un popor de tâmpiţi şi n-au avut nici un creier politic, au făcut numai greşeli. Despre restructurarea din URSS spune fie că este ca în Caragiale, fie că este un proces care ne avantajează deoarece a creat posibilitatea emancipării românilor din Basarabia. De asemenea, reformele din Ungaria le consideră foarte periculoase pentru statul român”.

”În cea de-a doua parte a declaraţiei din 12 mai 1989, Munteanu se delimitează aproape total de ideile lui Ţuţea, susţinând că a încercat chiar ca, în discuţiile cu acesta, să aducă argumente contrare, însă „am observat însă foarte repede că bătrânul nu suportă discuţiile în contradictoriu, lucru pe care l-am pus pe seama vârstei. De asemenea, mi s-a părut evident şi sunt convins că afirmaţiile sale au natura unor idei bine fixate şi imposibil de zdruncinat. Aşa că m-am rezumat să aflu tot ce se poate afla, fără să-l contrazic”.

Studentul îl caracteriza pe „Bătrân” ca fiind „o fire voluntară, suspicios. Este aproape imposibil, după părerea mea, ca să poată discuta deschis cu o persoană în care nu are încredere”. Munteanu recunoştea că a încercat să-i câştige încrederea lui Ţuţea simulând că este de acord cu opiniile lui, „adoptând o poziţie în funcţie de punctul său de vedere, venindu-i chiar uneori în întâmpinare într-un mod care ştiam că o să-i facă plăcere”, dar sublinia că nu s-a considerat nici măcar o clipă „angajat din punct de vedere ideologic”. Asta, explica Munteanu în aceeaşi declaraţie, se datorează „faptului că stăteam de vorbă cu un om care era purtătorul unei mentalităţi ce aparţine unei perioade istorice definitiv şi de multă vreme încheiate”.

Pentru a accentua lipsa oricărei influenţe din partea lui Ţuţea asupra sa, Marian Munteanu transforma, în aceeaşi declaraţie, aproape în banalităţi unele idei ale filosofului, susţinând că nu trebuia să afle de la acesta „că în Basarabia este pământ românesc, că Mihai Eminescu este cel mai mare om al culturii noastre sau că satul reprezintă fundamentul istoric al poporului român”.

Singurul regret pe care îl avea Munteanu atunci, cel puţin acela care reiese din declaraţia sa din 12 mai 1989, era că îşi adusese şi câţiva colegi la Ţuţea acasă, tot cu scopul de a-l plimba pe acesta în parc, atunci când el nu avea timp. Regretul îl explica prin faptul că, deşi

„nici eu, nici colegii mei nu am putea prelua ideile lui Petre Ţuţea, sunt sigur, îmi dau seama că trebuia să limitez relaţia mea cu Ţuţea la mine însumi, fără a-i amesteca pe colegi. Toată cascada de vorbe pe teme politice şi economice actuale face parte din felul de a fi al bătrânului şi absolut nici o clipă nu am considerat-o decât o simplă bârfă”.

În cea de-a deoua declaraţie, dată trei zile mai târziu, în 15 mai 1989, Marian Munteanu continuă seria dezvăluirilor despre întâlnirile sale cu Petre Ţuţea, susţinând că, într-una dintre discuţii, acesta afirmase că „sistemul socialist nu este viabil şi că, aplicat, duce la distrugerea oamenilor”, subliniind că filosoful considerea că cel mai potrivit sistem este monarhia constituţională. Chiar şi aici, Munteanu se „lepăda” de Ţuţea, explicând că, deşi în discuţiile cu „Bâtrânul” folosea afirmaţiile acestuia, „nu le consider niciun moment veridice, dar din motivele pe care le-am explicat în declaraţia anterioară (anume că filosoful nu ar fi suportat să fie contrazis - n.r.), nu i-am făcut cunsocut acest lucru lui Petre Ţuţea”.

Munteanu mai explică şi că omul de cultură avea, uneori, declaraţii contradictorii, ba chiar surprinzătoare. Povesteşte, în acest sens, un episod în care, însoţindu-l pe acesta la frizer, Ţuţea văzuse că acesta nu avea pastă de ras să-l bărberească, înfuriindu-se, pe drum, la întoarcere, criticând „reaua organizare” şi sistemul prost în care se făcea comerţ la acea vreme. În timpul aceleiaşi plimbări, Ţuţea ar fi văzut oameni care stăteau la diverse cozi, neştiind de ce se întâmplă acest lucru.

„I-am spus că aşteaptă diverse produse care se găsesc rar (unt, ouă etc) şi i-am spus, fireşte, că e un semn de rea-organizare”. Atunci, mai scrie Munteanu în declaraţia din 15 mai 1989, „altă surpriză: bătrânul a început să spună că el este fericit de câte ori vede cozi, că e o dovadă a marii capacităţi de supravieţuire a poporului, că astfel se căleşte puterea de răbdare a oamenilor”.

Un alt subiect despre care Petre Ţuţea părea să fie interesat în discuţiile purtate cu Marian Munteanu, în acea vreme, era situaţia din Ungaria, unde, îi spunea tânărul, „au apărut nişte organizaţii numite Partidul Socialist, Partidul Democratic şi că vor să facă o nouă constituţie care să permită existenţa acestora”. La acestea filosoful ar fi răspuns că, din ceea ce ştia el, un demnitar maghiar ar fi afirmat că „în Ungaria perestroika va fi dublă” şi că, „dacă ungurii sunt lăsaţi să facă aşa ceva, vor intra în relaţii strânse cu Vestul şi se vor înarma puternic, deci sunt periculoşi pentru statul român. A mai spus că ar fi bine să fie puşi la punct, ca în 1956 (când, spunea dânsul, România a jucat un rol important) şi, dacă aşa se va întâmpla, el va fi fericit, îşi va recunoaşte toate păcatele şi va cere să fie primit în partid”.

În finalul celei de-a doua declaraţii, Marian Munteanu notează câteva „idei sau atitudini nocive” ale lui Petre Ţuţea, printre care „atitudinea faţă de sistemul socialist, punând pe primul loc monarhia constituţională; tendinţa sa militaristă, de a privi războiul ca pe un rău necesar; tendinţa de a desconsidera un mare număr de popoare, etichetările rapide (ruşii, germanii, americanii, ungurii sunt tâmpiţi, Elveţia e o cooperativă etc); îngăduinţa cu care-i privea uneori pe dizidenţi”.

În ultimele paragrafe ale acestei declaraţii, studentul de atunci Marian Munteanu explica şi care este poziţia sa în legătură cu ideile lui Petre Ţuţea, aducând aproape un elogiu sistemului socialist al României de atunci. Mai mult, critica destul de aspru valorile în care „Bătrânul” credea şi-i condamna vehement pe dizidenţi.

„Viabilitatea sistemului socialist este dincolo de orice discuţie. Istoria şi realitatea contemporană o dovedesc cu prisosinţă. Pentru România, socialismul înseamnă independenţă, integritate naţională, dezvoltare economică. Aşa-zisa poziţie a monarhiei constituţionale aparţine unei epoci istorice definitiv încheiate, referirea la monarhie în condiţiile de astăzi este mai mult decât anacronică, este ridicolă”, preciza, în aceeaşi declaraţie, Marian Munteanu, cel care, după aproape un an, avea să devină liderul din Piaţa Universităţii.

Mai preciza, printre altele că, „aşa-numita «dizidenţă» o consider un fenomen nociv, aproape patologic, deşi uneori există, poate, anumite explicaţii. Părerea mea este că singura poziţie corectă a unui individ faţă de societate este de a contribi după puterile sale la dezvoltarea acesteia şi, în caz că anumite stări de lucruri sunt considerate de el deficiente, să încerce să le remedieze participând la efortul întregii societăţi, nu acţionând împotriva ei”. Ambele declaraţii, din 12 şi 15 mai 1989, semnate de Munteanu pe fiecare filă, se încheie la fel:

„Aceasta este declaraţia mea pe care o dau, susţin şi semnez”.

Despre episodul în care Marian Munteanu ar fi scris cele două declaraţii din mai 1989, profesorul Ion Coja, cel amintit şi în mărturiile fostului student de la Filologie că l-ar fi dus în casă la Ţuţea, declara, pentru „Adevărul”, în aprilie 2016, că Munteanu, dar şi alţi tineri care îl viziteau period pe „Bătrân”, fuseseră anchetaţi în legătură cu relaţia lui cu marele filosof. „Securitatea nu a apucat să cheme decât jumătate dintre ei (studenţii care îl vizitau şi aveau grijă de Petre Ţuţea - n.r.), pentru că eu, atunci, am făcut un memoriu la ministrul de Interne şi am fost şi la scriitorul Dumitru Radu Popescu (membru supleant în cadrul CC al PCR, deputat în Marea Adunare Naţională şi preşedinte al Uniunii Scriitorilot din România, în timpul fostului regim comunist - n.r.). Acţiunea mea nu s-a lăsat fără urmări, pentru că ancheta de la Securitate s-a oprit şi Dumitru Radu Popescu a angajat un om care să aibă grijă de Petre Ţuţea“, ne explica Ion Coja, în 20 aprilie 2016, ziua în care Marian Munteanu îşi anunţa retragerea din funcţia de candidat al PNL pentru Primăria Capitalei.

După Revoluţie, Marian Munteanu a devenit cunoscut nu doar pentru iniţierea şi participarea la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, dar şi pentru un interviu cu Petre Ţuţea, înregistrat video în mai 1990, amplu mediatizat încă de atunci, în care filosoful îşi împărtăşea, printre altele, credinţele creştine, politice, propriile viziuni asupra poporului român. În 2015, într-un interviu televizat, Munteanu îl asemuia pe Ţuţea cu „un patriarh din vechime care ceartă poporul”, arătând că „un bunic de statura lui Ţuţea îşi poate permite să certe chiar şi pe întregul popor”.

La rândul său, Petre Ţuţea pare că a lăsat moştenire românilor, în interviul din mai 1990 cu Marian Munteanu, poate una dintre cele mai zguduitoare afirmaţii ale sale: