Astăzi, 15 ianuarie 2019, se împlinesc 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15/27 iunie 1889), dată care coincide, nu întâmplător, cu Ziua Culturii Naționale. Vă propunem, cu acest prilej, rememorarea unei aventuri culturale rocambolești, consumate în urmă cu zece ani și finalizate - din fericire - cu publicarea celor 14.000 de pagini de manuscrise rămase de pe urma celui care a scris „Odă în metru antic”, „Luceafărul” și „Scrisoarea a III-a”.
Iubite Chibici - îi scria Mihai Eminescu prietenului său la 12/24 ianuarie 1884, din Viena (districtul Döbling), de la sanatoriul unde fusese internat grație grijii lui Titu Maiorescu -, nu sunt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici, în ospiciul de alienați. Știu numai atât că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost. Sunt slab, rău hrănit și plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială și mai nesigur pentru mine decât oricând”. Imediat, Eminescu trece la ce-l interesa de fapt: „Ceea ce-aș voi să știu de la tine este dacă cărțile și lada mea sunt în oarecare siguranță și dacă pot spera să le revăd. În ladă trebuie să se fi aflând și ceasornicul pe care l-am fost scos de la Simțion. Încolo aș voi să știu dacă pot scăpa de aci, unde în adevăr îmi pare că stau fără nici un folos. Tratamentul pare a consista în mâncare puțină și proastă și în recluziune”.
Dorul de mămăligă
Finalul răvașului este emoționant: „Eu aș vrea să scap cât se poate de curând și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aci, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări în care petrece nenorocitul tău amic”.
Interesându-se de „ladă”, de manuscrisele sale scumpe, Eminescu avea să afle că sunt în siguranță. Cel puțin la acea vreme. Imediat după moartea sa însă, în 1859, „ineditele”, cum aveau să fie numite poeziile care nu văzuseră încă lumina tiparului, dramele în versuri (Bogdan Dragoș, Văduva din Efes - neterminată etc.), prozele Finul lui Dumnezeu, Borta vântului și Frumoasa lumei, dar și caietele de cursuri ale studentului Eminescu din perioada în care studia la Viena, diverse notițe, studii de filologie, istorie, fizică!, toate acestea și multe altele, „maculatură” - cum le-a numit criticul literar Nicolae Manolescu - aveau să devină, după mai multe peripeții, zestrea Academiei Române. Până a fi facsimilate, salvate de la dispariția fizică, însă, manuscrisele eminesciene au fost prinse într-un tăvălug cum doar românii puteau crea. Depune mărturie academicianul Eugen Simion, omul responsabil cu tipărirea acestor documente cu valoare inestimabilă pentru cultura națională și autor al ideii de a strânge într-o carte, intitulată Avatarii ale manuscriselor eminesciene (Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009), mărturiile, eforturile, contestările, aiurelile, actele, gândurile care au însoțit acest proiect istoric.
Două „momente”: Călinescu și Perpessicius
„Ideea începe cu «lada» lui Eminescu (lada cu manuscrise și cărți), continuă cu episodul din 1902, atunci când Maiorescu donează aceste documente Bibliotecii Academiei Române pentru a le conserva și, în același timp, pentru a le pune la dispoziția cercetătorilor operei lui Eminescu - și ajunge până în zilele noastre, după ce trece prin câteva momente capitale”, mărturisește Eugen Simion, care amintește, în continuare, două dintre acestea: „Momentul G. Călinescu (1932-1936), când pentru prima dată un critic estet citește toate cele 14.000 de pagini rămase de la Eminescu și documentele adiacente, pentru a putea reconstitui și scrie, astfel, biografia poetului și, evident, pentru a analiza totalitatea operei sale; el reproduce, în cadrul vastei restaurații critice, fragmente necunoscute până atunci din creația eminesciană; al doilea moment, oarecum sincronic, este acela reprezentat de Perpessicius care, în 1933, începe pregătirea ediției integrale a operei (inclusiv a ceea ce criticul numește «molozul», adică așchiile, fragmentele, însemnările răzlețe din laboratorul lui Eminescu). Un proiect dificil care va fi încheiat, cu aportul câtorva generații de eminescologi și editori, de-abia cu un deceniu în urmă…”.
„Mama ei de nemernicie românească!”
De remarcat că ideea reproducerii manuscriselor eminesciene nu este nouă, ea datează încă de pe vremea lui George Călinescu, printre primii care au sesizat vulnerabilitatea și progresiva degradare a acestor documente. La sfârșitul anilor ’60, s-au adăugat, în acest sens, eforturile supraomenești ale filosofului Constantin Noica. Timp de un deceniu, gânditorul de la Păltiniș a militat pentru dezmorțirea inerțiilor administrative și realizarea acctului cultural. În van! „Exasperat, demoralizat, el încheie cruciada sa cu o vorbă grea și expresivă: «Mama ei de nemernicie românească!»”, evoca Eugen Simion în prefața volumului Avatarii ale manuscriselor eminesciene.
2004, primul volum
Eugen Simion consemna în continuare: „Ideea lui Noica nu s-a pierdut, totuși, în neantul inerției noastre. Ea a fost reluată, la începutul anilor 2000, de Academia Română. În ianuarie 2004 apărea primul volum pregătit de Mircia Dumitrescu, Gabriela Dumitrescu și colaboratorii lor, tipărit în condiții grafice excepționale de Monitorul Oficial (director Eugenia Ciubâncan). Sprijinul financiar a venit de la Ministerul Culturii (ministrul acad. Răzvan Theodorescu), iar cel logistic venise, mai înainte, de la ministrul anterior al Culturii (Ion Caramitru), care a donat Bibliotecii Academiei un scaner performant... O coaliție care a dat roade, dovadă că, atunci când românii nu se ceartă, ei pot face lucruri extraordinare și pot duce proiectele până la capăt”.
Mona Muscă i-a trimis pe „nemuritori” după semințe
Armonia dintre români - și mă refer aici la românii cu putere de decizie -, despre care vorbea academicianul Eugen Simion, s-a stins însă rapid. „După un an-doi au început marile manevre. Noul ministru al Culturii (doamna Mona Muscă) ne-a trimis, fără mari ezitări, să ne adresăm băncilor pentru a continua tipărirea manuscriselor, iar editura Academiei Române și-a schimbat și ea opțiunile în 2006 și, spre stupoarea mea, ne-a trimis (voia în fapt să ne trimită) la o tipografie comercială din... Onești. Mișcări tactice (și morale) greu de înțeles. Nu vreau să mi le mai amintesc. Încerc să le uit”, recunoaște Simion.
Denunțătorul de la Timișoara
Cu chiu, cu vai, în cinci ani, între 2004 și 2009, manuscrisele lui Eminescu au prins totuși viață, cele 14.000 de documente fiind transformate în 38 de volume. „N-am avut prea mult timp să ne bucurăm, din păcate, de această izbândă pentru că în mai-iunie 2009, când tocmai anunțasem încheierea proiectului, au început să apară reacții negative. Ele au culminat, la 16 iunie 2009, când, stimulat de revista Dilema veche, un oarecare tânăr om de afaceri din Timișoara (n.r. - Mircea. Popescu) l-a denunțat la DNA pe coordonatorul proiectului, adică pe mine, pentru prejudicii grave aduse bugetului național! Mai direct spus, denunțătorul meu credea că, facsimilând cele 14.000 de pagini rămase de la poet, n-am făcut decât să produc uriașe pagube economiei românești”, menționa, revoltat, Eugen Simion.
Eminescu, Noica și Simion, la Procuratură!
Spre totala surprindere a lui Eugen Simion, DNA a luat în serios denunțul suprarealist al omului de afaceri timișorean. „Dacă l-a scris el, pentru că unii prieteni au încercat să mă convingă că denunțul ar fi fost compus chiar de un scriitor timișorean, nemulțumit de statutul lui literar și universitar. Nu știu nici astăzi dacă a fost sau nu așa, sigur este doar că, atunci, în compania lui Mihai Eminescu și a lui Constantin Noica (copleșitor de onorantă pentru mine), m-am trezit trimis la Procuratură, să fiu cercetat de procurorii care se ocupă de faptele de corupție în legătură cu fărădelegea pe care am săvârșit-o: aceea de a cheltui banii statului pentru a tipări manuscrisele lui Eminescu, care, fie vorba între noi, sunt așa de degradate încât nu mai pot fi atinse nici măcar cu un vârf de ac”.
Concluzia lui Eugen Simion: „Nu mă așteptam să primesc recunoștința jertfei mele patriotice, dar nici să fiu dat pe mâna poliției nu gândeam să ajung. Dovadă că istoria este inepuizabilă”.
Care a fost prețul corect?
Publicarea manuscriselor eminesciene a făcut mare vâlvă în presa vremii. „Cotidianul”, preluând informațiile denunțului penal, scria că Academia cheltuise pentru acest proiect „peste două milioane de dolari!”. „Fals! Interesându-mă la serviciile de contabilitate ale Academiei Române și la Monitorul Oficial (care a tipărit aceste facsimile), am aflat că toate cele 14.000 de pagini, strânse în 38 de volume, au costat aproximativ 608.000 de euro”, asigura Eugen Simion.
Ratarea lui Gabriel Liiceanu
Eugen Simion a ținut să mai evidențieze un aspect cu privire la războiul purtat în jurul facsimilării manuscriselor lui Eminescu: „Înainte ca Academia Română să pornească acest proiect, a existat, îndată dup 1990, o încercare de a tipări aceste facsimile: aceea făcută de Dl. Gabriel Liiceanu, în colaborarea cu Monitorul Oficial. Încercare ratată. Am reușit noi, după zece ani. Sau, ca să nu se supere nimeni, a reușit (o dată cel puțin în viața lui public) Mihai Eminescu…”.
„Miroase a diversiune”
Și, la final, un mesaj (de acum zece ani) pentru „denunțătorul de la Timișoara”: „Celui care semnează „denunțul public” (Mircea Popescu din Timișoara, tânăr om de afaceri, interesat de femei și de prietenii simpatice - cum scrie el pe Internet) îi aduc la cunoștință un amănunt pe care nu-l cunoaște: cele 14.000 de pagini în facsimile au fost tipărite, toate, la Monitorul Oficial, care este o Regie de Stat și, potrivit legilor în vigoare, varsă în bugetul statului la sfârșitul fiecărui an 45% din câștigurile sale”. Explicațiile au continuat: „Se adaugă la acest procent impozitele inevitabile, așa că, mă informează cei care țin contabilitatea acestei instituții, veniturile și impozitele ajung la 75%. Fantezia denunțătorului meu este neagră, absurd și înjositoare pentru spirit. Miroase a diversiune”.