Viktor Orban al Ungariei, taxat de mai marii de la Bruxelles drept Orban cel Rău, pentru a-l deosebi astfel de Ludovic Orban, căruia, pentru slugărnicia lui față de aceiași mai mari, i se spunea Orban cel Bun pe vremea când era premier, a lansat un manifest. Care face uriașe valuri. Deși există indicii că ar fi fost cenzurat de unele publicații de mâna a doua din Europa.
Una dintre acestea, cred din Belgia, a ales ca în spațiul rezervat acestui manifest să publice un curcubeu ca un omagiu adus homosexualilor și lesbienelor. Sau, în noua păsărească, LGBT. Dar ce vrea acest manifest?
Viktor Orban cel hulit atrage atenția asupra faptului că Uniunea Europeană a fost concepută drept o organizație a statelor și în niciun caz ca nucleu al unui viitor imperiu, în care autoritatea dobândită prin alegeri să fie exportată unor birocrați la Bruxelles. Mai spune Orban în manifest, desigur cu alte cuvinte, că statele europene au dreptul ca, în interiorul UE, să-și elaboreze propriile politici și propriile strategii. În esență, manifestul este un avertisment asupra pericolului suprastatalității.
Niciunul dintre principiile enunțate de Orban la o analiză fie ea și superficială, ca să nu mai vorbesc de o analiză profundă, nu suferă de vreun cusur. Niciun om cu capul pe umeri din Europa nu poate contesta corectitudinea afirmațiilor pe care Viktor Orban le face atunci când se adresează cetățenilor acestui continent. Nici chiar atunci când solicită primirea și integrarea Serbiei în UE. Și atunci de ce oare i se răspunde cu gesturi de frondă și de reticență?
Viktor Orban este acuzat de mai mulți oficiali UE, în special cei din zona birocratică, o zonă care a crescut ca un cancer la Bruxelles și care consumă fonduri uriașe, că încalcă sistematic drepturi fundamentale ale omului. Ce drepturi încalcă Orban? Primele incidente datează de mai mulți ani, de când acesta a decis ca sistemul bancar din Ungaria să aparțină Ungariei. Opunându-se în mod sistematic acaparării acestui domeniu extrem de important pentru toate tipurile de investiții de către entități străine.
A doua „greșeală” a lui Orban a vizat o politică națională de tip suveranist în ceea ce privește infrastructura esențială a statului și resursele, care, în opinia sa, ar trebui deținute în continuare de Ungaria. O altă măsură care a stârnit o adevărată furtună la nivel mondial, a fost controlul instituit asupra fundațiilor de tot felul, care au apărut ca ciupercile după ploaie în întreaga Europă de Est. Aceste fundații au fost pur și simplu obligate să-și declare în mod transparent proveniența și sursele de venit. Și astfel Viktor Orban a intrat în coliziune cu unul dintre cei mai celebri maghiari din lume, George Soros.
Căruia i-a închis pur și simplu universitatea stipendiată de fundația cu același nume și acuzată că se transformă într-o placă turnantă a unor interese contrare celor maghiare. În fine, mai recent, legislativul din Ungaria a fixat o serie întreagă de jaloane privind educația copiilor de vârstă școlară și preșcolară. Educația sexuală. În Ungaria, prin lege, este interzisă propaganda în rândul copiilor vizând viața sexuală dintre persoane de același sex, precum și inițierea copiilor de vârstă preșcolară asupra onaniei și masturbării. Iar asta a pus capac la toate.
Sunt din ce în ce mai muți analiștii și jurnaliștii de investigație care dezvăluie faptul că aparatul birocratic de la Bruxelles, cel care de fapt se substituie deciziilor pe care ar trebui să le ia reprezentanții aleși ai statelor, este tot mai mult dominat de așa-numita comunitate LGBT. Mai pe șleau, din culise, Europa este pe cale să devină prizoniera homosexualilor și lesbienelor care acaparează din ce în ce mai fățiș, rând pe rând, conducerea tuturor instituțiilor.
Ei bine, întreg acest așa-zis establishment îl identifică pe Viktor Orban cu un inamic important. Și ce se poate face? În realitate, nicio decizie importantă la nivelul UE – și mă refer în special la Consiliul Uniunii – nu poate fi adoptată decât în unanimitate. Dacă reprezentantul unui stat se opune, atunci procesul decizional trebuie reluat de la zero. În câteva situații, Viktor Orban i-a amenințat pe mai marii Europei cu exercitarea dreptului de veto. În replică, Ungaria este la rândul ei amenințată cu tăierea sau diminuarea fondurilor destinate redresării și dezvoltării sau chiar cu excomunicarea. Numai că nici aceste măsuri nu pot fi luate, dacă nu se schimbă în esența lor regulile jocului. Dacă nu se renunță, cu alte cuvinte, la dreptul de veto.
La rând vine cu certitudine Polonia. Care și ea promovează o politică de tip suveranist. În Europa de azi, naționalismul sănătos și suveranismul devin pe zi ce trece păcate de neiertat. Ca și reticența față de discriminarea inversă. Adică agresiunea, prin diverse mecanisme, exercitată de o minoritate împotriva unei majorități.
Dar care este interesul național al României? Să îndeplinească fără cârtire indicațiile care ne parvin prin păsăreasca de limbaj și ideologică de la Bruxelles? Sau să-și promoveze, cum încearcă și reușesc Ungaria și Polonia, interesul național. Noi ce cale alegem în definitv?
P.S.: Dar chiar așa: oare Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are în fisa postului și combaterea discriminarii inverse? Măcar la nivel teoretic?