A vorbi cineva numai ca să vorbească e o smintire întreagă. Nimini nu cântă când n-are glas, așadar pentru ce să vorbim când n-avem sujet de conversație?

Așa începea articolul „O manie”, publicat de revista „Curier de ambe sexe”  în numărul 4 din Periodul I, care a durat de la 1836 până la 1838:

A! dar este o manie primejdioasă ce aduce a mulțime de nenorociri, care este acea trebuință, care este acea trebuință mai dărăpănătoare decât luxul cel mai nesățios, acea nevoie obositoare d’a sprijini totdeauna conversația.

O conversație ce amorțește este o osândă, o necinste pentru stăpâna casei; ea trebue s-o mai deștepte cu orice preț.

Într-o primejdie așa de mare de a tăcea oamenii în casă ei îi este iertat orice și cu orice lucru să se ajutoreze; vorbește până se compromite; își povestește aducerile aminte cele mai tainice, își dă pe față tainele și ale tale și ale altuia; zice orice-i vine în cap și tot zice… numai să nu cază conversația.

Daca din nenorocire se va întâmpla ca ea să n-aibă nicio taină, atunci te întreabă pentru ale tale; născocește sute de minciuni, adăogă pe d’a-ntregul că persoanele ce a fost la dumeaei înaintea dumitale-i au spus cutare și cutare lucru despre care nici n-a fost vorbă; pe urmă taie vorba, și începe altele.

Poate să-ți treacă prin gând că doamna cutare a cutezat să zică cutare lucru?

Sau doamna R îmi zicea adineaorea cutare lucru de dumneata.

Pentru că ei nu-i pasă de a compromite pe cei mai buni ai săi prieteni; îndreptarea îi este că de nu vorbia era să cază conversația.

Cunoșteam o femee atăt de exactă la datoriile sale de stăpână de casă, și atât de hotărâtă a alega spre sprijinirea conversației întru toate și pretutindeni, încăt nu se mulțumia a sprijini conversația numai acasă la sine, ci alerga și prin casele altora.

Fie-sa de curănd măritată, plină de simplitate și de smerenie nu prea îi e de ajutor la strălucitele ei isbânzi, lucru care neîncetat o supăra și o făcea a o mustra și a o învăța să iasă în lume.

– Ci vorbește și tu, îi zicea într-o zi, după ce eșiră de la o vizită foarte lungă unde tânăra nici nu-și deschisese gura.

– Dar maică, n-aveam ce să vorbesc.

– O Doamne! dar mai spune cineva și de la sine, mai născocește ceva; ia povestește vreo întâmplare; spune că o căruță pe drum ți-a isbit caleasca încăt era să te răstoarne, sau că pe uliță ai văzut un om ce îl ducea la închisoare; sau doi oameni ce se certa; ca ai întâlnit un mort ce îl ducea la groapă și că pompa era de minune; că deunăzi ți-a furat un șal; în sfârșit zi orice-ți trece prin cap, numai vorbește, că zău mi-e rușine de lume, și altă dată nu te mai iau cu mine.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric