Cristi Puiu a primit Premiul pentru „Cea mai bună regie” în cadrul secţiunii Encounters la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Discursul său împotriva dictaturii, de la TIFF, de la Cluj-Napoca, a stârnit curiozitatea multor români în legătură cu filmul, cu nume ciudat, „Malmkrog”.
Cristi Puiu a povestit, în premieră, în cadrul emisiunii „Întrebări esențiale”, pe evz.ro, despre obstacolele care au stat în calea realizării filmului „Malmkrog”. Schimbarea locației inițiale, episoade de fenomene inexplicabile, în timpul filmărilor, și, mai nou, o pandemie de coronavirus, sunt doar câteva dintre ele.
Ce înseamnă Malmkrog?
„Malmkrog este numele german al satului în care am filmat. Conacul Apafi se află în satul Mălâncrav și numele german al satului este Malmkrog. Titlul de lucru al filmului a fost „La conac”, dar era un titlu de lucru din start. Nu am soscotit nicio secundă că acest titlu i se potrivește filmului pe care urmează să-l fac, indiferent dacă l-aș fi filmat în Muntenia sau Oltenia sau, așa cum s-a întâmplat, în Ardeal.
Am ales Malmkrog din mai multe rațiuni. Dar să zicem că motivul numărul 1 vine din faptul că în Germania nu prea înseamnă mare lucru și mie mi s-a părut că, fonetic, s-ar putea suprapune peste un soi de emoție de sfârșit de lume, așa cum spleenul lui Baudelaire se suprapune peste altfel de emoție. Să fie un cuvânt care să denumească această emoție de sfârșit de lume.
Și-am zis că Malmkrog sună așa de înspăimântător pentru o ureche românească, adică nu e deloc prietenos și e greu să-l pronunți, se apropie fonetic de... zici că e un mobilier de la Ikea. Dar de ce nu, până la urmă? Ikea nu este un fel de uniformizare? Nu este pereche cu comunismul? Este, puțin. Adică fabricile Ikea vor produce pentru toată planeta, pentru oamenii muncii de pretutindeni o gamă largă de produse.
În suedeză Malmkrog, l-am întrebat pe Jorgen, coproducătorul suedez, mi-a zis că, dacă spagi în două, „malm” este minereu de fier și „krog” e han. Cam pe acolo.”
Filmul ar fi arătat altfel, dacă ar fi fost filmat în Argeș
„Dacă aș fi făcut filmul într-un conac oltenesc sau moldovenesc, de exemplu, ar fi arătat altfel. Am și găsit conacul, dar n-am putut să filmăm acolo. Nu în Oltenia, l-am găsit în Argeș. Este conacul lui Istrate Micescu, de la Micești, din Argeș. Am scris scenariul cu gândul la acest conac. Nu s-a putut. În fine..., sunt niște procese acolo, sunt niște proprietari care sunt în procese. I-a slujit lui Ceaușescu drept conac de vânătoare.
Conacul este foarte frumos. Extraordinar de frumos. Într-un stil din ăsta neoromânesc, construit la începutul secolului XX. Iar acțiunea filmului s-ar fi petrecut undeva în preajma Primului Război Mondial. Adică, nu așa cum se întâmplă acum, la 1900, că acolo este povestea. În scenariul inițial, ea se întâmpla în preajma lui 28 iunie, ziua atentatului de la Sarajevo, 1914.
Și am fost nevoit să modific toate astea, pentru că, mutându-ne în Ardeal, a trebuit să mă pliez pe constrângerile noi.
(...) Filmul ar fi fost tot în franceză, pentru că povestea era plasată în pătura de sus. Adică, ar fi vorbit română cu servitorii, dar toate discuțiile din Soloviov s-ar fi purtat în franceză, cu niște treceri, când și când, în română. Erau deja în scenariu doi actori francezi la care mă gândisem, dar aristocrații, românii din film, ar fi fost de mai multe culori. Spre exemplu, cel mai bătrân ar fi fost un proaspăt îmbogățit. Adică nu ieșit din os domnesc, nu dintr-o familie veche. Ci unul proaspăt îmbogățit, deci o franceză mai aproximativă.
Dar ar fi fost și unul, doi aparținând familiilor astea vechi românești. (...) Un fel de încercare de a restitui o poveste despre România, la modul onest, dincolo de exigențele și imperativele protocronismului din epoca lui Ceaușescu. Adică, ce-au făcut mulți din cineaști, la ora aia, încercând să îndulcească și să glorifice cumva interbelicul, începutul ăla de modernitate.
Ar fi fost o încercare de restituire onestă a unei lumi, în baza unor documente, memorii. Dar nu am putut, pentru că nu am găsit. Aici (în conacul lui Istrate Micescu, n.e.) nu se putea filma, nu ne-au permis. Este foarte frumos, pentru că este retras de la strada principală într-o pădurice.
Către conac, tu urci prin păduricea asta niște serpentine și ajungi într-un luminiș unde se află conacul ăsta extraordinar de frumos. Sonor se afla acolo. Nu auzeai mașini, pentru că perdeaua asta de arbori te izola de drumul principal, care se afla oricum departe, la câțiva kilometri. Și era liniștea aia de, ... era un fel de stop în timp. Dar nu s-a putut. ”
Conacul Apafi din Mălâncrav (Malmkrog) este bântuit
„Locul în care am filmat era bântuit. Eu mă simțeam rău și oamenii din echipă (la fel, n.e.). Era așa caun fel de curent substeran, care ne făcea să plecăm de acolo, de la filmare, în fiecare zi cu timpanele umflate. Răul era fizic: tensiune și presiune în timpane, foarte serioasă. Ca atunci când zbori, te duci foarte sus, la altitudine mare. În fine, dar o stare de rău teribilă.
Și s-au întâmplat lucruri din astea... Nu știu, sunt lucruri fără înțeles. Lucruri destul de ciudate. Spre exemplu, Jean Paul Bernard, prieten și care a făcut sunetul filmului, când l-am sunat și i-am zis „Băi, uite, vreau să facem așa. mergem în Transilvania”. ”Bineînțeles, vin”, mi-a zis „dar am această mică problemă. Maică-mea e în spital și aș vrea să nu moară până nu mă întorc”. Și maică-sa a murit când el era acolo.
Și a murit chiar de ziua lui, pe 21 februarie. Noi n-aveam semnal la conac și plecam dimineața din Sighișoara, de unde eram cazați, ne duceam la Mălâncrav, lucram, filmam și ne întorceam apoi. Și pe măsură ce ne apropiam de Sighișoara apărea și semnalul,... cum se întâmplă.
Și lui așa i-a apărut, adică primele mesaje pe care le-a primit au fost „La mulți ani” și apoi „Condoleanțe”. El ne invitase pe noi la camera lui, la hotel, în resaturant, unde ne-am și dus ulterior, chit că s-a întâmplat această dramă. El s-a pregătit pentru ziua lui. Și-apoi am petrecut-o așa, cu șampania lui și cu ochii în lacrimi. Mama lui era în vârstă, avea 94 de ani, dar îți dai seama că lucrurile astea nu contează. Putea avea și 180 de ani, era mama lui și a fost dărâmat. Aia a fost o intervenție brutală în istoria lui. Și în istoria noastră, a celor care eram acolo, la filmare.
Câțiva ani mai târziu, doi ani mai târziu, premiera filmului la Berlin s-a ținut tot de ziua lui, pe 21 februarie. De ziua lui și aceeași zi în care mama lui a murit. Atunci a fost lansat filmul, în mod curios. Dar să zicem, astea sunt niște povești. Cert este că, în momentul în care presiunea de acolo de la conac a crescut... Erau fel de fel de povești și în sat legat de faptul că acest conac e bântuit sau nu e bântuit. Că au avut loc niște execuții sau nu... În fine. Dar eu nu am fost atent la poveștile astea. Sunt un om rațional.”
Slujba religioasă a supărat duhurile locului
„Dar, da, s-a întâmplat ceva, tensiunile s-au acumulat și am zis „hai să chemăm un preot”. Au venit doi, au ținut o slujbă. Jean Paul se întorsese de la înmormântarea maică-sii, a plâns acolo și mi-a mărturisit ulterior, „Ce noroc aveți voi, că la noi nu se mai țin slujbe așa”.
A plâns pe toată durata slujbei. A durat slujba o oră și. A plâns lumea. Eu nu plângeam. Eu eram cumva, ca prostul, jenat de faptul că cântau oarecum fals preoții, în acord cu exigențele mele muzicale. S-a plâns, ear cinci, șase după amiaza. Ne-am întors la hotel.
A doua zi am venit ca să continuăm filmarea. Echipa de la Electrica a branțat toate proiectoarele, toată lumea s-a pregătit, „Atenție, pe locuri, fiți gata, start”. Auzind chestia asta, ei și-au însușit terminologia asta anglo-saxonă și auzi de regulă „Ready to shoot”. Și eu, regizorul, m-am așezat în fața video assist-ului, „Ready to shoot” și la două minute distanță s-a auzit „Boom!” și au pocnit toate proiectoarele, din video assist ieșea fum, urlete, „Scoateți totul din priză”, agitație, tensiune. Era chiar a doua zi după ce veniseră preoții.
Și-a venit și administratorul și a zis „Vezi, le-ați supărat”, „Le-am supărat, pe cine?”, „Ei, știți dumneavoastră”, zice. Ce-o fi acolo, c-o fi, că- n-o fi. Că eu acum fac reclamă acestui loc sau nu, aici e o lungă discuție. Că există duhuri, fantome sau că, pur și simplu, fenomenele astea au o explicație la origine...”
„Domnule, ce s-o fi întâmplat, de fapt?”
„Chestia e că noi i-am chemat pe ăia de la Electrica. Și-a plecat un domn de la Electrica, dinspre Mediaș către noi, și nu mai venea. Nu mai ajungea. Nu mai apărea acolo. Și l-au sunat și rămăsese în pană, pe drum. Exact, de Kubrik era... Și în final ajunge. Se duce acolo și caută și le purică pe toate tablourile electrice din zonă, și din față și din spate, de sus, de jos.
Și, în final, ne zice „Îmi pare rău, nu e de la noi. La noi totul e intact. Nu e vina noastră”. Chestia e că proiectoarele au o siguranță. Siguranța n-a sărit. Becurile au pocnit. Și chestia asta e unul dintre semnele de întrebare, „Domnule, ce s-o fi întâmplat, de fapt?” Acuma, că ăsta o fi fost răspunsul duhului local sau altă poveste, competențele mele se declară înfrânte.
Mulți acolo, pe platou, au spus, „Păi, dar normal, dacă vii într-o casă din asta veche, de secol XVII, în care habar nu ai ce s-a întâmplat și tu-i pui pe oameni să vorbească despre Iisus Cristos și despre Înviere, e normal că-ți primești pedeapsa”. Am zis, „Hai măi, chiar așa de simplu să fie?”.
La un moment dat, nu știu ce am făcut, ce mișcare am făcut și mi s-a răsucit o venă în palmă. Și m-am învinețit aici, în podul palmei. Și Jean Paul zice „Vezi, ți-apar stigmatele lui Crist!””