Am primit cu bucurie invitaţia întrucât aveam prilejul să petrec o săptămână în aşezământul salvat de la expropriere de Patriarhul Justinian şi totodată să o cunosc pe stareţă, maica Semfora, despre care auzisem atâtea lucruri frumoase, începând cu acela că deţine o colecţie de câteva sute de discuri de muzică simfonică. Iar Titi Dincă îmi spusese, în mai 2000, ieşind de la înregistrarea emisiunii Credo de la TVR cu numărul 300, care era şi ultima, că dacă ar fi să se piardă ori să se şteargă vreuna dintre casete, avea certitudinea că ar găsi-o la Techirghiol, în videoteca stareţei.

În anul 1928, Patriarhul Miron a cumpărat o vilă spaţioasă din Techirghiol, cu teren în jur, înfiinţând acolo un cămin preoţesc şi un sanatoriu pentru clericii ortodocşi din ţară şi familiile lor. După instaurarea regimului comunist, care pusese gând rău bunurilor necultice ale tuturor Bisericilor din România, Patriarhul Justinian a salvat de la expropriere aşezământul din Techirghiol printr-o stratagemă folosită iniţial în 1949 la Dragoslavele, unde exista o reşedinţă de vară a Patriarhului, cu două clădiri şi teren. Aducând la Dragoslavele o bisericuţă de lemn din Maramureş, monument istoric, şi câţiva călugări, Justinian a întemeiat acolo un schit, astfel încât clădirile şi terenul deveneau anexele noului lăcaş bisericesc cu regim de stavropighie; ceea ce însemna că schitul este supus direct Patriarhului şi nu episcopului eparhiei în care se afla. Doi ani mai târziu, în 1951, Justinian a repetat cu succes aceeaşi manevră, aducând la Techirghiol o biserică de lemn din Transilvania, ridicată în secolul al XVIII-lea, strămutată iniţial de Regele Carol al II-lea la Stânca Sf. Ana de la Sinaia, având hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.

Acelaşi hram a primit şi noul schit de maici de la Techirghiol – cu şase vieţuitoare şi regim de stavropighie patriarhală. Şi aici, întocmai ca la Dragoslavele, sanatoriul şi căminul preoţesc deveneau anexele noii entităţi bisericeşti. Iar atunci când împrejurările au fost favorabile, aproape două decenii mai târziu, Patriarhul Justinian a pus să fie construită o vilă arhierească (destul de modestă) cu parter şi etaj. Era învelită în iederă deasă şi răcoroasă atunci când am ajuns să locuiesc sub acoperişul ei, răstimp în care am citit una dintre cele mai frumoase cărţi de memorii publicate în epoca postcomunistă, Troica amintirilor, scrisă de un boier ruso-român, Gheorghe Jurgea-Negrileşti.

La parterul vilei arhiereşti din Techirghiol se afla şi sufrageria în care eram aşteptaţi cu masa atunci când am ajuns acolo, seara târziu, ierarhul, arhidiaconul care conducea maşina şi cu mine. Ne-a primit o maică tânără, Filoteia, despre care ni s-a spus a doua zi că petrecuse un an la reşedinţa Familiei Regale a României de la Versoix. Întrucât am mare slăbiciune pentru pisici, nu uit cei trei pisoiaşi birmanezi ai maicii Filoteia şi căldura cu care îi îngrijea.

Din prima seară petrecută la Techirghiol mi-a atras atenţia un portret al Patriarhului Justinian – aşezat într-un ungher al sufrageriei – executat de pictorul Aurel Bordenache. Spre deosebire de alte lucrări cu aceeaşi temă ale artistului, două aflate în Sala Sfântului Sinod, înfăţişându-l pe Patriarh în ipostaze hieratic-oficiale conforme canonului bizantin, în tabloul de la Techirghiol apare un Justinian în clipe de răgaz, aşezat în fotoliu, cu fes de culoarea zmeurei pe cap, destins, relaxat, emanând linişte, pace, dar şi o forţă – îndeosebi în privire – proprie oamenilor cu personalităţi puternice. Păstrez convingerea că tabloul de la Techirghiol rămâne cel mai reuşit portret al marelui patriarh.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE