Opinia publică a primit cu entuziasm promisiunile lui Kim, răsuflând ușurată după ani de tensiune. Ce ascund însă vorbele frumoase?

Secretarul de stat american Mike Pompeo și-a încheiat a doua sa călătorie la Phenian în tot atâtea luni unde a stabilit agenda pentru pentru summit-ul istoric americano-nord-american și s-a întors acasă cu cei din urmă trei ostatici americani.

Dacă citești informațiile din presă despre întâlnirea dintre liderii celor două Corei ești tentat să crezi că dictatorul de la Phenian este gata să renunțe la programul nuclear în schimbul garanțiilor de securitate americane, comentează pentru Politico Anthony Ruggiero, membru al Fundației pentru Apărarea Democrațiilor, fost consilier pentru neproliferarea nucleară al Statelor Unite și membru timp de 17 ani în guvernul american.

Însă, înainte de a se grăbi să rezerve locurile pentru cursa de Oslo la ceremonia Premiului Nobel pentru Pace, tabăra lui Trump ar trebui mai întâi să țină seama de lecțiile din negocierile anterioare cu Coreea de Nord, pentru a putea contracara ceea ce este foarte probabil o tentativă a lui Kim de a scăpa de sancțiunile internaționale și de a săpa o breșă între Statele Unite și Coreea de Sud.

Declarația de la Panmunjom, care a urmat întâlnirii celor doi lideri coreeni, seamănă cu un remake al unui film vechi de la Hollywood, cu actori tineri, dar cu același scenariu prăfuit, notează Ruggiero.

Coreea de Nord a promis în repetate rânduri să nu încerce să obțină arme nucleare, începând cu 1985, când Phenianul a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară.

În 1992, bunicul lui Kim a promis că țara sa va respecta trei lucruri:

- fără arme nucleare

- fără reprocesare nucleară

- fără îmbogățirea uraniului.

Dar deși Coreea de Nord a fost prinsă trișând în toate cele trei privințe de nenumărate ori, asta nu a împiedicat Statele Unite să-i acorde garanții de securitate în 2005, când ambele părți au promis „să-și respecte una alteia suveranitatea, să coexiste în mod pașnic” și să-și normalizeze relațiile.

Toate aceste tentative s-au încheiat într-un singur fel: cu un alt Kim încălcând promisiunile și totuși bucurându-se de concesii palpabile din partea Statelor Unite.

Pentru a contracara diplomația zâmbăreață a lui Kim și a evita capcana acestuia, administrația Trump ar trebui să-și asume patru lecții din negocierile anterioare cu Coreea de Nord, Libia și Iranul, scrie expertul american.

1. Să fie gata să se ridice de la masa negocierilor.

Precedenții trei președinți americani, republicani și democrați deopotrivă, au negociat cu toții contracte nucleare cu multe hibe.

Familia Kim a păcălit Statele Unite insistând pentru negocieri interminabile.

Dacă Phenianul respinge cererea americană de a accepta o denuclearizare completă, verificabilă și ireversibilă, Trump ar trebui să se întoarcă la Washington și să amplifice la maximum pachetul de sancțiuni, lovind acolo unde îl doare mai tare pe Kim: economia nord-coreeană în ruină.

Trump ar trebui să-și amintească de refrenul pe care predecesorul său îl tot repeta în legăturăcu acordul cu Iranul: „decât cu un acord prost, mai bine fără acord”. Doar căTrump, spre deosebire de Obama, ar trebui să și respecte ceea ce spune.

2. Acordurile EXCLUSIV nucleare nu rezolvă problemele strategice.

Trump a ieșit din Acordul nuclear cu Iranul, deoarece acesta suferea de un număr de hibe grave, inclusiv concentrarea sa doar pe problema nucleară, omițând celelalte grave aspecte în care este implicat Iranul: terorism, drepturile omului, rachete, aspirații regionale.

Administrația Trump se confruntă acum cu eșecul politicii externe blânde a lui Obama, care spera să îndulcească linia dură a clericilor de la Teheran.

Un acord cu Coreea de Nord care să se concentreze doar asupra programului său nuclear ar păstra intactă amenințarea sa militară, inclusiv rachetele și armele chimice și biologice.

Această amenințare trebuie eliminată, la fel ca și activitățile sale cibernetice sau groaznicul tratament la care își supune cetățenii.

3. Modelul libian de denuclearizare.

Phenianul ar prefera folosirea cadrului de negocieri din vremea lui Kim Jong-Il, în care ambele părți participau la discuții interminabile. Acest lucru ar permite Coreei de Nord să-și continue programul nuclear și să mizeze pe o eventuală schimbare la Casa Albă în 2020.

Administrația Trump trebuie să insiste pe adoptarea modelului Libiei de denuclearizare: complet, total și cvasi-instantaneu.

Dar acest lucru nu se va obține ușor: Phenianul va insista pentru a obține concesii mari.

Însă partea americană mai are un motiv pentru a forța la maximum: Iranul stă cu ochii pe negocierile cu Coreea de Nord, iar orice concesie cu Phenianul va fi notată de Teheran.

4. Nu trebuie slăbită presiunea.

Ultimii doi au ușurat presiunea sancțiunilor înainte de a obține rezultatele concrete. În 2007, administrația George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra unei bănci cheie, facilitând astfel activitățile nord-coreene ilicite, și a scos Coreea de Nord de pe lista statelor teroriste. În schimb, Statele Unite au primit promisiuni goale.

În 2015, administrația Obama a ridicat sancțiunile împovărătoare care provocaseră multe pagube economiei Iranului. Cu Coreea de Nord, dimpotrivă, Trump trebuie să mențină sancțiunile până când Kim adoptă măsuri concrete și ireversibile.

Summit-ul Kim – Trump este o realizare în sine, comentează Ruggiero. Dar care poate eșua cu ușurință. Din fericire, Trump are un important ascendent datorită faptului că echipa sa este adepta folosirii întregului arsenal al puterii americane.

Dacă Kim se eschivează, Trump trebuie să mărească presiunea economică și militară. Este exact lucrul de care Kim se teme cel mai mult, iar Trump ar trebui să folosească această pârghie în avantajul său.