La târgul „Cucuteni 5.000”, organizat în perioada 26 – 28 iunie în Parcul Copou din Iaşi, aproximativ 100 de meşteri olari din toată ţara s-au întrecut în vânzări.

Dumitru şi Olimpia Luchian, ambii în vârstă de 67 de ani, din Schitu Stavnic, comuna Voineşti, reprezintă la târg judeţul Iaşi şi au un singur concurent pe plan local, familia Ifrim, consăteni de-ai lor.

Cei doi olari s-au luat la vârsta de 19 ani şi au 10 copii şi 36 de nepoţi pe care i-au crescut din vânzarea de chiupuri (vase mari de lut ars, în formă de amforă, pentru murături, borş, lapte – n.r.), mustereţe (vase de lut din care se bea must şi vin), căniţe, oale pentru sarmale şi vaze din argilă de Stavnic arsă.

Remarcat la 9 ani

Talentul lui Dumitru Luchian în modelarea lutului a fost remarcat de evreul Haim când el avea doar 9 ani.

„Haim era speculant şi avea o prăvălie lângă Hala Centrală, în oraş, unde vindea la suprapreţ vase luate de la toţi cei 40 de olari care erau în sat la noi. Mi-a cerut să-i fac 1.000 de căniţe de lapte acru pentru care mi-a dat 60 de bani, cum ar fi acum 600 de lei, şi mi-am cumpărat de toate. I-am tot făcut oale de lapte şi de borş până s-au ridicat comuniştii şi l-au trimis în Palestina, de unde erau ai lui”, îşi aminteşte nea Dumitru.

De ani de zile el şi soţia lui trudesc la modelarea lutului. „Să faci din pământ un ban nu e uşor. Soţul mă mai ocărăşte, el ar vrea să se lase de târguri, dar eu nu m-aş lăsa. Dintre toţi olarii din sat am rămas doar doi, noi şi încă unii. Niciodată nu m-am dus acasă cu oalele înapoi, pe toate le vând”, povesteşte tanti Olimpia.

Prin mâinile ei trec boţurile de argilă cărora soţul ei le dă formă, ea le vopseşte cu „dileală”, o vopsea verzuie, le dă smalţ şi le face cea mai bună reclamă.

„Vasele astea sunt pentru folosinţă, de toate pui în ele, iar apa ţine ca în termos, nu se bâhleşte. Este cel mai sănătos să mănânci şi să bei din vase dintr-astea. Argila din care sunt făcute e bună pentru orice boală. Soţul dacă se taie la un deget şi lucrează după două zile îi rămâne pielea albă şi curată, se vindecă”, susţine tanti Olimpia.

„Oala care fierbe fără foc este oala cu noroc”

Cumpărătorii sunt îmbiaţi de tanti Olimpia să vindă la standul ei. „Eu îi simt, ăla interesat să cumpere se apleacă, se uită la oale. Le dau în funcţie de om, dacă îi văd mai bătrâni sau mai necăjiţi le las şi mai ieftin decât este. Între 1 leu căniţa până la 30 de lei vasul mare, de 12 – 13 litri”, arată olăriţa.

Ea şi nea Dumitru au fost curtaţi şi de restaurante cărora le-au făcut ulcioarele în care sunt servite sarmalele şi oale de gătit.

„Mai grea ca olăritul nu e nicio meserie. Pământul îl aduc cu căruţa din Lungani, pentru 100 de vase de orice tip îmi trebuie 2 -3 căruţe, pământul se uşurează după ce îl arzi. Ce se caută mai mult aia fac, să iasă banul. E muncă multă. Cari pământul, îl uzi, îl săpăluieşti, îl baţi, îl frământi ca aluatul, apoi îl iei la ondulat. Din pământul ăsta am crescut o familie”, povesteşte nea Dumitru.

Cât stăm noi de vorba, marfa se vinde ca pâinea caldă. Un domn care împinge un cărucior cere olarilor să-i vândă un capac. „Mi s-a spart capacul de la oala de acasă şi aş vrea unul”, insistă domnul.

Tanti Olimpia se înmoaie repede, deşi o doare sufletul că nu o să mai poată vinde o oală fără capac. „Îi dăm, bărbate, un capac? Ia şi fă şi tu un capac!”, strigă tanti Olimpia la soţul ei.

Nea Dumitru zâmbeşte uşor, dar îl strânge inima să dea capacu. „Mă dor palmele, fă! Nu vezi că oala asta plânge fără capac?”, răbufneşte olarul.

Cotrobăie totuşi după un capac şi i-l dă clientului care deja îşi alesese unul. „Matale vrei să îmi dai cel mai urât capac pe care îl ai. Capacul ăsta pe care l-am luat e cel mai bun pentru oala mea!” spune clientul şi întinde banul. Cei doi olari pufnesc în râs – toate capacele sunt cam la fel. „Cum se spune, oala care merge fără foc e oala cu noroc!”, grăieşte amuzat nea Dumitru.