Asupra acestui subiect, privit din diverse unghiuri de abordare, există numeroase soluții pronunțate și de Curtea Constituțională a României în sensul de mai sus, astfel că rugăm să fie văzute decizia nr.2 /2000, decizia nr. 57/2006, decizia nr. 120/2007, decizia nr.85/2009, cât și decizia nr. 873/2010, toate acestea facând referire directă, explicită și neechivocă la subiectul în discuție.
Trebuie să constatăm, oare, că ne iluzionăm inutil dacă vom crede și vom spera că aleșii din Parlamentul României vor respecta Constituția României, deciziile Curții Constituționale și legislația în vigoare ?
5. Rugăm a se observa, cu obiectivitate, că pensia magistratului nu poate și nu trebuie să fie legată neapărat de pricipiul contributivității, din motivele mai sus arătate, deși contribuțiile noastre sub acest aspect au fost cu adevărat substanțiale.
Dat fiind că salariile noastre nu au fost tocmai cele mai mici de-a lungul timpului (și îndeosebi după anul 1996, când au fost aduse la un nivel acceptabil), pe cale de consecință și contribuțiile noastre la fondul de pensii au fost semnificative, fapt lesne de probat și care nu poate să fie contestat. În plus, continuă să subziste o întrebare la care nimeni nu se încumetă să ne răspundă : unde au dispărut cei 4% din salariu, procent pe care, mulți ani la rând, l-am plătit cu titlul de contribuție pentru pensie suplimentară ? Acești bani nu au mers tot la fondul de pensii ? Era în timpul regimului comunist și nimeni nu mai răspunde pentru asta ? Poate, dar aceia sunt banii noștri, plătiți de noi tocmai pentru pensiile viitoare, dar care au dispărut și nu au fost luați în calcul la stabilirea pensiilor noastre !
Ne puteți urmări și pe Google News
Să nu uitam, totodată, că 6.500 de magistrati aflați actualmente in funcție plătesc contribuții considerabile ce merg la fondul de pensii, iar pensionarii din magistratură nu sunt mai mulți de 2.000.
Este trecută sub tăcere în mod deliberat una din principalele cauze ale deficitului bugetului de pensii, şi anume uriaşele restanţe, acumulate în ultimii 20 de ani, pe care diverse entităţi economice, de stat sau private, le au de plătit în contul bugetului asigurărilor sociale. Modul în care pot şi trebuie să fie recuperate, măcar parţial, aceste datorii către Stat nu este facil, dar asta nu este treaba cetăţeanului, ci a guvernelor care s-au succedat în acești ani. Constatăm, însă, cu regret, că este mult mai facil să fie minţiţi bieţii pensionari amărâţi, inoculându-li-se acestora ideea mincinoasă că pensiile lor nu mai pot să fie plătite, și cu atât mai puțin majorate, din cauza „pensiilor nesimţite” ale magistraţilor.
6. Din punct de vedere istoric, după cum am arătat deja, încă din timpul lui Cuza Vodă, odată cu înființarea primei Curți Supreme, s-a stabilit ca principiu – subliniem, ca principiu – că magistrații trebuie să aibă cele mai mari salarii din sectorul bugetar, precum și că pensiile cuvenite acestora la finalul carierei trebuie să le asigure un nivel de trai echivalent cu cel din timpul vieții active.
Această chestiune a fost reafirmată în anul 1940, atunci când marele jurist și Decan al Facultății de Drept din București, academicianul Andrei Rădulescu, a rostit în Parlament un memorabil discurs prin care a pledat despre necesitatea și importanța retribuirii la cel mai înalt nivel a magistraților și despre necesitatea asigurării pentru aceștia a unor pensii care să le asigure păstrarea demnității profesionale și sociale.
Dacă acest principiu era recunoscut într-o societate în care majoritatea magistraților proveneau din familii cu averi considerabile și cărora nu le era deloc interzis să aibă importante posesiuni și afaceri imobiliare, agricole sau comerciale, cu atât mai mult principiul arătat trebuie păstrat și respectat în zilele noastre, când magistraților le este interzis totul !
Recomandările noastre
