Ani de zile ne-a încântat cu şlagăre inconfundabile, ne-a colorat viaţa, creându-ne coloana sonora a unei bune bucăţi din viaţă.

Ea ne-a cântat “Te-am vazut, mi-ai plăcut”, ea ne-a îndemnat “Vino, dragostea mea”, iar acum “O floare pentru mai târziu” capătă un sens schimbat, funest. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul, fără a deveni patetic, nu am mai avut o astfel de reacţie de la dispariţia prinţesei Diana. De aceea, speram ca amintirea ei să stârnească suficiente sentimente pozitive pentru ca toată lumea să se comporte cu decenţă. O floare, o lumânare, o vorbă bună, tăcere meditativă, şlagăre vechi şi un remember uman. Să ni se reamintească să nu fim trişti fiindcă e păcat, să ni se amintească despre “Dragoste de foc”, despre ce “a fost sa fie”. În loc, nu ni se reaminteşte decât cât de scârbavnici reuşim să fim în cele mai delicate momente şi în legătură cu cei mai iubiţi oameni ai acestui neam. La modul total neprofesionist în care s-au comportat autorităţiăle statului în acest caz delicat, calcând cu picioarele peste memoria unui om, ar fi trebuit să fi înghiţit domniile lor o doză bună nu de pesticid, ci de bun simţ! Acum ceva timp, citesc că “surse judiciare” declară pentru o agenţie de ştiri că “medicii legişti au încheiat necropsia Mădălinei şi că nu suferea de boli grave, precum cancer”. Ideea că una dintre cele mai apreciate artiste ale acestui popor nu merita în primul rând măcăr un comunicat oficial, demn, este incredibilă.  “Sursele” sunt mereu primele în România, mereu anonime, dar mereu împinse în faţă! Ideea că există “surse” care în loc să îşi facă treaba de anchetatori, dau fuga-fuguţa la telefon să anunţe toate lucrurile posibile după ce doar ce tocmai şi-au scos mâinile din trupul artistei este de neacceptat într-o ţară europeană. Ideea că dau detalii imunde, care încalcă demnitatea unui om, depăşind sfera de interes public legitim, îi descalifică pe astfel de sifonari ordinari. Pentru astfel de “prestaţii” ar merita din plin să li se prăvălească în cap râuri-râuri din pucioasa oprobiului public, să fie expuşi public prin obligarea agenţiei de presă să le predea numele şi să fie destituiţi imediat din funcţiile deţinute! Nu mi-e ruşine nici cu o parte din jurnalişti care investigau un caz de ingerare de substanţă toxică ce a provocat moartea unei artiste excepţionale, unei fiinţe care merită respect şi demnitate. Văd acum un titlu de o şchioapă la o televiziune referitor la o “nouă ipoteză bombă” – iar scurmătorii în gunoi îşi vor găsi un nou subiect de tocat. În plus, întrebările adresate directorului IML au fost de genul: “Aţi găsit semne de tentative anterioare de suicid? Mai putea fi salvată? Avea afecţiuni la alte organe, gen ficat? S-au descoperit indicii ale altor boli? Cum a survenit moartea efectiv? S-a sufocat? În câte minute? Ce organe au fost afectate?” O minimă decenţă ar fi îndemnat la prudenţă – moartea ar trebui să aibă şi ea demnitatea ei. Certificatul de autopsie este un document confidenţial, dedicat familiei şi lămuririi anchetei în curs – nu are elemente de interes public legitim. Publicul are nevoie de un comunicat scurt şi inspirat la finalul anchetei, nimic mai mult. Pâna atunci, ar trebui ca toţi pitpalacii care împăunează autorităţile statului şi vor şi ei să dea o ştire “pe surse” despre Mădălina, pentru a-şi cumpăra astfel pentru viitor bunăvoinţa unor jurnalişti, să fie zburaţi de unde sunt cu un şut plasat strategic taman în partea cu care se pare că gândesc în aceste zile! Să mai spun şi de Directorul Institutului de Medicină Legală? Presat, ce-i drept, de jurnalişti, el a dat detalii de genul “am luat eşantioane din viscere, sânge, lichidul pericardic” - o informaţie pe care nici măcar fiţuicile dornice de sânge şi grozăvii nu ar putea-o definii ca aparţinând domeniului informaţiilor de interes public. Ce nevoie are telespectatorul Georgică să ştie ce a prelevat domnul director din trupul Mădălinei? Ne-a explicat, între altele, şi că “arată foarte bine pentru o femeie de vârsta ei” – nu cred că trebuie să aflam lucrul acesta pe televizor de la directorul Institutului de Medicină Legală, urmare a unei autopsii abia realizate! În strainatate, în astfel de situaţii există cel mult un comunicat de presă sec, tehnic, care prezintă situaţia şi îndeamnă la respect pentru liniştea familiei, în situaţia de grea încercare prin care trec. Există un dialog permanent cu familia – dacă ei doresc ca anumite lucruri să se spună sau nu. După cele câteva cuvinte – “restul e tacere”, cum ne învaţă Hamlet! Tăcere până peste câteva săptămâni când se anunţă rezultatele anchetei oficiale – o tăcere sobră, demnă, potrivită. Modul în care arata România după tratamentul unui astfel de caz este şocant. Sânge pe jos, vieţi terfelite, oameni care ne-au încântat viaţa expuşi în detaliu la televizor, cu organele lor interne funcţionale sau nefuncţionale disecate în platou, cu un puhoi de detalii care nu ar fi trebuit nici măcar să ajungă în sfera informaţiilor publice. Şi-au dat cu părerea legişti, artişti, specialişti, autopsişti, poliţişti – cu mai multe lucruri spuse pe subiect decât şi-ar dori orice persoană decentă. Ce va urma? O transmisie în direct de la morgă? Un interviu cu cel care a efectuat autopsia? Recreări în studio? Pâna unde ne duce scârbăvnicia şi călcatul în picioare al unui om care nu se mai poate nici măcar apăra? Până unde duce micimea şi prostia extremă a “surselor judiciare” care spurcă amintirea Mădălinei? Mădălina ne spunea, inimoasă precum o ştim, “Ei şi ce, dacă oamenii vorbesc? E liber oricine să spună orice?”. Nu cred că se aplică şi aici. Rugămintea mea este simplă, catre toţi cei care nu au obrazul atât de gros încât să nu se simtă câtuşi de puţin jenaţi: vă rog încetaţi cu acest circ oribil, însângerat şi concentraţi-vă pe flori, lumânari, cântece şi în final pe decenţă, pe mult mai multă decenţă! În plus, te rugăm să ne ierţi, Mădălina, de acolo de unde eşti! Dumnezeu să te odihnească în pace!