Un interviu realizat de Le Figaro cu geopolitologul Frédéric Pichon, specializat în chestiunile Orientului Mijlociu.

– După o încetare a focului din motive umanitare, care nu a durat decât trei zile, luptele au reînceput la Alep, între regimul de la Damasc, susţinut de Moscova, şi rebeli. De ce şi acest armistiţiu a încetat?

– Trebuie mai întâi să precizăm că această încetare a focului nu se datorează câtuşi de puţin gesticulaţiei, mai ales franceze, pe marginea ofensivei ruse şi loialiste asupra cartierelor de „rebeli” din Alep, încă populate, fără îndoială, de circa o sută de mii de locuitori. La începutul lui octombrie, rezoluţia fraceză respinsă (în Consiliul de Securitate al ONU – n.r.) prin veto-ul rus, a provocat următorul comentariu din partea preşedintelui francez: „O ţară care ar opue veto-ul său rezoluţiei Franţei privind Alep s-ar discredita în ochii lumii”. Dacă nu mai râmâne decât morala să convingă, înseamnă că diplomaţia franceză a devenit neînsemnată…

În realitate, în timpul acestor trei zile de armistiţiu umanitar, ruşii şi sirienii au dorit să lase o ultimă portiţă de salvare mai ales grupurilor de jihadişti aflaţi în partea de Est a Alepului. Au fost deschide mai multe coridoare pentru a permite, pe de o parte, ieşirea civililor care doreau să plece, şi, pe de alta, ieşirea combatanţilor spre provincia Idlib.

S-a repetat un scenariu care a funcţionat în ultimele luni la Homs şi Madaya, pemrmiţându-le chiar combatanţilor să plece cu armele lor. Este evident că din punct e vedere politic ar fi însemnat un eşec pentru rebeli să accepte: controlul total al oraşului Alep ar însemna o victorie majoră pentru restabilirea legalităţii guvernului central. Ceea ce occidentalii au şi sesizat, reclamând „dreptul civililor de a rămâne în Alepul de Est”, minimalizând prezenţa Jabah Fatah Al-Sham, fostul Front Al-Nusra (aripa siriană a Al-Qaida – n.r.), rebotezată astfel la presiunea Qatarului.

Or, eşecul armistiţiului este cauzat de refuzul acestei „capcane” de către grupările armate: avem de-a face aici cu o veritabilă luare de ostatici civili pentru a fi folosiţi drept scuturi umane. Numeroşi observatori au notat de altfel că tirurile care îi vizau pe civilii ce încercau să fugă proveneau de la poziţiile rebelilor.

Cu bătălia de la Mosul se repetă exact acelaşi scenariu: civilii sunt luaţi ostatici şi sunt victimele bombardamentelor care urmăresc să-i expulzeze pe jihadişti din oraş.

– Care este situaţia militară în Alepul de Est, partea de oraş ocupată de rebeli. Regimul se poate aştepta la o victorie rapidă?

– Situaţia militară este destul de clară: grupările armate nu mai beneficiază de ajutorul masiv din trecut, care le permitea la fiecare „armistiţiu” să-şi refacă forţele. Încercuiţi, ei nu mai pot face altceva decât să bombardeze masiv cartierele de civili din partea loialistă a oraşului (populată încă de 800.000 de locuitori), la fiecare înaintare a armatei siriene şi a numeroaselor forţe care o sprijină, mai ales iraniene.

Una din sursele mele din Damasc îmi spunea recent că acum, armata se pregăteşte să intre realmente în confruntări directe, pentru a obliga grupările armate să iasă din oraş. Damascul pare conştient de limitele unei acţiuni militare predominant aeriană: la un momet dat este nevoie de o ofensivă terestră. Însă durează şi trebuie să accepţi ideea unor pierderi masive.

Dată fiind motivaţia grupărilor jihadiste, acesta riscă să dureze câteva săptămâni, însă trebuie să ne pregătim de recucerirea Alepului. Este inevitabilă.

De altfel, ofensiva de la Mosul o va eclipsa oarecum pe cea de la Alep, iar ruşii şi sirienii mizează pe asta. Piederile civile care se anunţă la Mosul, imposibilitatea unui „război curat”, toate acestea joacă în favoarea Damascului şi Moscovei.

– În caz de victorie definitivă la Alep, ce schimbare ar aduce aceasta pentru regimul de la Damasc? Care ar putea fi următorul său obiectiv?

– Expulzarea rebelilor din Alep înseamnă restabilirea autorităţii guvernului central. Speranţa de a face din Alep capitala rebeliunii din Nord este definitiv compromisă. Rămâne provincia Idlib, în mâinile JFS şi ale aliaţilor săi, dar este enclavizată şi nu este viabilă. De altfel, Damascul crede că foarte curând diversele grupări de rebeli vor începe să se bată între ele.

Pentru Damasc, recucerirea Alep ar însemna de asemenea şi rezolvarea unei împărţiri a ţării, mai mult sau mai puţin în conformitate cu planurile anterioare: controlând cea mai mare parte din Siria utilă şi din populaţia siriană, Bashar Al-Assad şi-ar reafirma astfel autoritatea simbolică.

În realitate, însă, aceasta riscă să fie mai complicat, dată fiind diseminarea echipamentelor militare, prezenţa armatei turce pe teritoriul sirian şi problema kurdă. Însă semnalul politic ar fi foarte puternic.


– Forţele turce şi rebelii susţinuţi de ele avansează în Nordul Siriei, în cadrul Operaţiunii „Scutul Eufratului” lansate de Ankara. Este posibilă o conflagraţie între turci, sirieni şi kurzi, mai ales pentru recucerire oraşului Al-Bab din nordul Alepului?

– Vara lui 2016 a redistribui efectiv cărţile în Nordul Siriei. Se pare că timida reconciliere dintre Ankara şi Moscova s-a făcut pe spinarea kurzilor sirieni, iar asta a fost în folosul Damascului. Problema kurzilor din PYD (aripa siriană a PKK) este că şi-au multiplicat una după alta alianţele de circumstanţă cu americanii, cu ruşii,  cu sirienii, ceea ce a făcut să pară că sunt nişte parteneri pe care nu se poate conta.

În prezent, Turcia mai ales îi vizează, căci a considerat întotdeauna că problema kurdă era prioritară pentru ea: chiar dacă pare că Ankara s-a convertit la lupta anti-ISIS, turcii nu consideră PYD altceva decât o organizaţie teroristă. Iar Damascul nu va sări în ajutorul kurzilor, căci aceasta face parte din „contractul” cu Erdogan, care, de partea lui, a închis frontiera.

– Operaţia de recucerire a Mosulului a început în Irak. Ce consecinţe ar putea avea această bătălie pentru teatrul de operaţiuni sirian?

– Bătălia de la Mosul se anunţă mult mai lungă decât trâmbiţau politicienii şi unii lideri militari. Pentru moment, ea nici nu a început cu adevărat. Atunci când structura urbană densă va fi atinsă, ofensiva se va lovi inevitabil de probleme operaţionale şi strategice.

Operaţionale mai întâi, pentru că pierderile civile vor fi considerabile, orice s-ar zice: veritabila armada desfăşurată de diferiţii actori nu are nimic liniştitor în ceea priveşte desfăşurarea operaţiunilor, care nu vor fi nici „curate”, nici „chirurgicale”. Trebuie să amintim de pildă că mortierele autopropulsate CAESAR, desfăşurate de Franţa la Mosul, trag obuze de 155 mm de la distanţe de 30 de kilometri… şi totuşi artileriştii francezi sunt printre cei mai profesionişti.

Strategic, apoi, pentru că irakienii (armata şi miliţiile şiite antrenate de Iran), peshmergas, turcii şi occidentalii au agende diferite, ba chiar divergente. Or, unitatea de acţiune este decisivă şi tocmai ea riscă să lipsească.

În ceea ce priveşte Siria, această bătălie o va eclipsa fără îndoială pe cea de la Alep, dar va pune şi problema situaţiei post-ISIS în Irak; cu siguranţă, organizaţia teroristă va încerca să se replieze în estul sirian, în caz că va fi expulzată din Mosul.

Bătălia de la Raqqa, deşi este încă o perspectivă îndepărtată, va fi următoarea etapă, cu aceleaşi dificultăţi operaţionale şi strategice ca la Mosul, căci toţi vor vrea să meargă la Raqqa: turci, sirieni, ruşi, occidentali. Va fi foarte complicat să coordonezi atâta lume.