“Comunitatea internaţională a eşuat. Astăzi, suntem într-o cursă contracronometru”. Sunt câteva dintre cuvintele-cortină care cad peste destinul incert şi dezordonat al unei lumi atomice, descrisă în tuşe groase într-un interviu acordat de Mohamed ElBaradei, şeful Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, săptămânalului german Der Spiegel.
În 1997, când Mohamed ElBaradei îşi începea “domnia” la vârful Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, Occidentul trăia deceniul fericit şi iluzoriu ce a urmat sfârşitului Războiului Rece. Nonproliferarea nucleară era încă o sintagmă de dicţionar, într-o lume în care “sfârşitul istoriei” şi pandemia democratică erau argumentele forte.
12 ani mai târziu, ElBaradei decide să facă un pas în spate, într-o ecuaţie geopolitică aproape irezolvabilă, care şi-a modificat complet datele şi şi-a înmulţit de câteva ori variabilele. La sfârşitul lui 2009, Mohamed ElBaradei va părăsi funcţia pe care o ocupă în prezent, după trei mandate în care a văzut extinderea necontrolată a pericolului nuclear la nivel mondial.
Adevăr şi provocare Eşecul politicilor AIEA de a preveni radicalizarea atomică, ne indică interviul din Spiegel, este de fapt eşecul democraţiilor occidentale de a gestiona politica mondială: “Nu cred că agenţia pe care o conduc a eşuat în proiectele sale. Am făcut tot ce am putut. AIEA nu poate lua decizii politice şi nu are nici capacitatea de a le implementa. Nu putem mărşălui într-o ţară fără consimţământul ei prealabil. Alţii au eşuat. Lumea ne-a ignorat avertismentele. Luaţi cazul Irakului. Deşi nu aveam nicio dovadă a existenţei armelor de distrugere în masă, “prezenţa” lor a fost folosită ca argument în favoarea războiului”.
Încă ceva, rămas nespus până acum: interesele strategice modifică gradele pericolului atomic. Bomba este “mai bună” sau “mai rea” în funcţie de cine o deţine. Mai mult, dezarmarea e o chestiune de şah politic în care nebunii par să fi depăşit pe tablă numărul pionilor. Explică ElBaradei: “Spre deosebire de unele state, noi nu dispunem de sateliţi pentru a face fotografii. Câteodată, ne dau câte ceva pentru că asta le susţine scopurile geopolitice, alteori “dovezile” sunt ţinute secrete”.
BAZARUL ILUZIILOR
Dr. Ahmadinejad , sau cum am învăţat să nu-mi mai pese şi să iubesc bomba Iranul este, în contextul oricărei dezbateri serioase despre proliferarea nucleară, subiectul sensibil şi enigmatic. Lumea occidentală susţine că Teheranul se dotează cu tehnologia necesară pentru fabricarea bombei atomice. Iranul nu neagă varianta decât pe jumătate, teocraţia islamică insistând însă că ţintele programului său nuclear sunt exclusiv civile.
ElBaradei a participat direct la toată această dezbatere asupra intenţiilor statului iranian. Răspunsurile sale din Der Spiegel aruncă puţină lumină asupra unei teme care va rămâne, în mod cert, pe agenda principală a securităţii mondiale. “Este adevărat că iranienii ne-au dat informaţii false în trecut, iar asta a creat un deficit de încredere. Totuşi, a fost greşeala americanilor să insiste pe interzicerea totală a oricărei forme de îmbogăţire a uraniului de către iranieni, ca o precondiţie pentru demararea discuţiilor. O asemenea cerere ar fi trebuit să vină la sfârşitul negocierilor. Washingtonul a stat însă departe de masa tratativelor”, crede ElBaradei.
“Americanii au crezut că pot ameninţa Iranul cu un băţ mare, forţându-l astfel să cedeze. Dar aroganţa de a trata o ţară precum Iranul ca pe un măgar a dus la o radicalizare a poziţiilor”, insistă oficialul AIEA.
De la 31 la 6000
Interviul acordat săptămânalului german dezvăluie însă că ultimul deceniu a oferit cel puţin două şanse pentru normalizarea relaţiilor dintre Iran şi administraţiile occidentale. “Am fost foarte aproape de soluţionarea problemei, în două ocazii. Sub prevederile uneia dintre propuneri, Iranul s-ar fi oprit la 31 de centrifuge pentru îmbogăţirea uraniului. Îndeajuns pentru scopuri de cercetare, dar total insuficient pentru construirea bombei atomice.
SUA au respins imediat propunerea, opinând că Iranul n-ar trebui să deţină nici măcar o centrifugă. Mai târziu, în 2005, când iranienii erau cu programul nuclear cu mult înaintea propunerii iniţiale, a existat un plan schiţat de o ţară europeană care prevedea limitarea numărului de centrifuge la 360. Dar Washingtonul a zis din nou “nu”. Acum, când se pare că Teheranul deţine între 5000 şi 6000 de centrifuge, Obama pare dispus să negocieze fără precondiţii pentru că ştie că nu există altă soluţie decât una politică”.
ElBaradei insistă că soluţiile trebuie conturate cât mai repede posibil şi susţine că eficienţa lor ţine de înţelegerea profundă a lumii islamice: “Cred că îngheţ contra îngheţ este soluţia realistă, în prezent. Iranienii n-ar mai instala alte centrifuge, în timp ce Occidentul s-ar abţine de la a mai impune alte sancţiuni.
Este capital să înţelegem diferenţa dintre ceea ce iranienii cer public şi modul în care ei acţionează pragmatic. Avem în faţă experienţa milenară a bazarurilor: ei ştiu cum să se tocmească pentru cel mai bun preţ, dar ştiu de asemenea când să cedeze. Iranienii vor să fie trataţi ca egali şi vor garanţii de securitate pentru ţara lor. Pentru Teheran, controlul asupra tehnologiei nucleare este un mijloc de a atinge aceste ţinte”.
APOCALIPSA ATOMICĂ 27.000 de focoase nucleare veghează viitorul “luminos”
O nuanţă decisivă, care pare să fi scăpat dezbaterii asupra ameninţării nucleare: în trecut, bomba atomică era utilă pentru potenţialul de ameninţare pasivă pe care îl strângea. Mai putem susţine însă acest argument după atacurile de la 11 septembrie 2001? ElBaradei crede că răspunsul este unul negativ, pentru că terorismul a imprimat o dimensiune complet diferită geopoliticii mondiale.
“Dacă teroriştii pun mâna pe bombă, ei nu vor fi speriaţi de arsenalul atomic al ţintei, ci o vor detona pe a lor. Din punctul meu de vedere, riscul ca teroriştii să aibă acces la tehnologia nucleară este cea mai mare ameninţare la adresa securităţii globale. Anul trecut, am avut 200 de cazuri de trafic illicit cu substanţe radioactive”, avertizează directorul AIEA.
Concluzia sa este ca o avertizare târzie şi uşor naivă: “Lumea este la răscruce. Mai mult, suntem într-o cursă contracronometru. Din fericire, există susţinere pentru ideea că dezarmarea nucleară completă nu este utopică, ci necesară şi posibilă. Putem foarte uşor reduce cele 27.000 de focoase nucleare existente în prezent – din care 95% sunt în mâinile americanilor şi ale ruşilor – la 1000 sau 500. În adâncul inimii, mi-aş dori o lume fără nicio armă nucleară”.