Ne-am obişnuit să asociem Centrul Vechi al Bucureştilor cu veselia, cu buna dispoziţie. Cu nopţile albe şi chefurile de pomină. Cafenele care de care mai îmbietoare să stai tolănit la o şuetă, restaurante care de care mai ofertante, cluburi din care bubuie muzica. Şi lume. Foarte multă lume. Centrul Vechi este un punct de atracţie al Capitalei, unde totul este strălucitor şi fericit. Poate, cel mai plin de viaţă loc din Bucureşti.
Puţină lume ştie însă că în Centrul Vechi, există şi câteva locuri blestemate. Că aici, de-a lungul vremurilor, nu a fost numai veselie, ci au fost şi oameni care au suferit crunt. Iar suferinţa lor, a lăsat urme adânci în acest loc. Întâmplări care de care mai ciudate, sunt legate de povestiri sinistre. Unele par doar scorneli sau secvenţe de groază inventate de cineva cu mintea bolnavă. Şi totuşi, multe dintre aceste aşa-zis legende, se referă la oameni cu nume şi prenume şi sunt localizate în timp. Ba chiar unele documente oficiale ale vremii consemnează că aceste întâmplări au avut loc. Urmările lor se manifestă şi astăzi.
Luaţi de iureşul petrecerilor, oamenii care vin în Centrul Vechi, nu mai au timp să vadă şi să audă că, de foarte multe ori, lângă ei, se întâmplă ceva ciudat. Există însă şi excepţii. Există zeci de martori care confirmă că au auzit sau văzut lucruri inexplicabile. Să le luăm pe rând.
Spitalul Poştelor
În spatele vechii Biserici Stavropoleos de pe strada Franceză, se află o clădire monument de arhitectură, în care se află astăzi Institutul Naţional de Recuperare, medicină fizică şi balneologie. Pe vremuri, clădirea adăpostea un spital. Unul dintre cele mai vechi spitale din Bucureşti. I se spunea Spitalul Poştelor.
O poveste cumplită este legată de acest loc. Există, către biserica Stavropoleos, o aripă a bătrânului spital (foto), în care pe vremuri nimeni nu avea acces, în afară de câţiva angajaţi. Unii dintre ei medici. Un loc secret adică. Există însă un martor care a lucrat acolo şi care spune că, spre deosebire de restul saloanelor, în această aripă unde nu era voie să se intre, erau amenajate nişte separeuri. Cam cum sunt la camerele de gardă de la spitalele moderne de astăzi. În fiecare zi, în această aripă, erau aduşi bolnavi. De regulă oameni ai străzii, sau oameni care nu aveau pe nimeni. Deci, de care nu se interesa nimeni.
Unii dintre ei erau în stare foarte gravă. Muribunzi aproape. Nimeni nu îşi aminteşte ca din această aripă de spital, să fi ieşit cineva vindecat sau măcar cu sănătatea ameliorată. Toţi bolnavii aduşi aici, fără excepţie, mureau. Aripa unde accesul era interzis, părea a fi o anticameră a morţii. Şi nu numai că erau declaraţi morţi, toţi cei care erau aduşi aici, dar şi dispăreau fără urmă.
Povestea spune că în acele separeuri, bolnavii nu erau aduşi pentru a fi trataţi sau vindecaţi. Ci pentru a li se recolta organele interne. Rinichii, ficatul şi inima. Organe care erau imediat puse în lăzi cu gheaţă şi apoi vândute celor care aveau nevoie de transplanturi. De multe ori, muribunzilor deveniţi donatori fără voie, nici măcar nu li se mai făcea anestezie. Erau operaţi pe viu. Iar strigătele acestor nefericiţi, cărora li se smulgeau pe viu organele, se spune că se aud acum pe străzile din jurul Spitalului Poştelor, până către Teatrul de Comedie.
Relu Gruia, un locuitor din zonă, ne-a declarat: „Am auzit nişte strigăte. Sau, mai degrabă un fel de vaiete de durere şi de groază. Mai întâi am crezut că vin de la Teatrul de Comedie. Dar nu aveau cum. Din două motive. Clădirea teatrului este destul de departe şi era trecut mult de miezul nopţii, când spectacolul se terminase demult şi lumea plecase acasă. Oricum, strigătele veneau din partea asta, dinspre spital şi se auzeu cumva pe stradă, nu în interior. Vă rog să reţineţi că nu sunt singurul care le-am auzit.”
Orfelinatul groazei
Stavrache Hagi-Oman nu era zdravăn la cap. Avea o plăcere sadică să chinuie. Şi pe cine altcineva să chinuie, decât nişte fiinţe complet lipsite de apărare, de a căror soartă putea dispune după bunul plac. Legenda spune că Hagi-Oman îi flămânzea şi-i înseta pe micuţi, după care îi alinia în faţa mesei lui şi se apuca de mâncat şi de băut în faţa lor, scoţând chelălăieli de satisfacţie când auzea rugăminţile şi strigătele copiilor flămânzi, cerşindu-i ceva de mâncare de pe masă. Dar mai ales apă.
La ceas de noapte, şi acum din clădire încă se mai aud aceste rugăminţi şi strigăte ale copiilor nevinovaţi: “Apă! Daţi-ne apă”.
În orfelinat, la vremea respectivă erau mai mult de 200 de copii. Despre niciunul nu se mai ştie nimic. După război, nici despre Stavrache nu s-a mai aflat nimic. A dispărut pur şi simplu. Cel mai probabil, a fost linşat de către copiii înnebuniţi de foame şi de sete, care după aceea s-au răspândit care încotro. Orfelinatul a fost desfiinţat.
Biserica Puşcăriei în care au ars de vii credincioşii
Tot în Centrul Vechi se află şi Biserica Sfântul Anton, sau Biserica Puşcăriei, cum i se mai spunea. Este cel mai vechi lăcaş de cult din București, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, în timpul primei sale domnii, între anii 1545-1554. Edificiul care se află pe strada Lipscani, a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnilor Țării Românești. Biserica poartă hramurile Buna Vestire și Sfântul Anton
Pe data de 23 martie 1847, aici s-a petrecut o tragedie, despre care oamenii şi astăzi cred că a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. Din senin, biserica a luat foc. Un foc violent, care a cuprins şi celelalte clădiri din jur. Era seară. Slujba de vecernie era în toi şi biserica era plină de oameni. Foarte puţini au apucat să mai iasă din pârjol. Cei mai mulţi au ars de vii şi au murit în chinuri groaznice.
Li s-a făcut o groapă comună, în apropiere de biserică, iar deasupra a fost ridicată o cruce mare.
Noaptea, în jurul acestei cruci, se aude vâjiitul flăcărilor înalte până la cer şi strigătele de groază ale celor care au ars de vii aici.