Hélène Grimaud a descoperit pianul la 7 ani. ”La 9 ani eram deja obsedată de plăcerea extraordinară a evaziunii pe care o simțeam la pian”, își amintește acum, la 45 de ani, cînd este una dintre cele mai celebre și celebrate pianiste din lume. Această pasiune perfect cuplată cu un uluitor talent nativ a ajutat-o să progreseze într-un ritm neobișnuit, astfel încît la 12 ani a trecut examenul de admitere la Conservatorul din Paris. A început, așadar, în plină copilărie, naveta între orașul unde locuia cu familia ei, fermecătorul Aix-en-Provence, și Paris, studiind pianul la nivel universitar și trecînd clasele învățămîntului liceal una după alta, prin corespondență. Sînt anii în care descoperă marea literatură rusă (Dostoievski, mai ales, o cucerește), fascinația pentru America (n-a părăsit-o nici acum) și filozofia. Colegii de Conservator, evident mai în vîrstă decît ea, și-o amintesc ca pe un copil singuratic, extrem de atent la tot ce se întîmplă în jur, sensibil și singur pe sine. Întrebată, ani mai tîrziu, cum de a trecut cu bine prin aceste provocări în copilărie, Hélène Grimaud se referă, paradoxal pentru mulți poate, la sensibilitate: ”Am sinestezia”.
Sinestezia este un fenomen neurologic în care stimularea unui anume canal de sensibilitate generează automat stimularea altor canale de sensibilitate în procesul de cunoaștere. Fenomenul, studiat de ani mulți în psihologie și neurologie, mai este cunoscut și drept ”unirea simțurilor”. Un anume simț stimulat stimulează automat și alte simțuri. De pildă, Grimaud vede, în mod natural, culori în sunete. La 11 ani, cîntînd ceva din ”Clavecinul bine temperat”, a văzut de-odată pete de culori, ceva între portocaliu și roșu. Abia mult mai tîrziu a aflat, cu stupoare, că puțini oameni funcționează așa – ea credea că toți oamenii sînt așa. Faptul că vede culori în sunete ori în tonalități diferite o ajută să memoreze mai ușor partituri dar și să cînte mai pasionat, mai visceral. Pentru Grimaud, Do minor este negru, Re minor este albastru, Mi major este ceva ca lumina soarelui mergînd spre verde etc.
Pe de altă parte, curajul i se pare esențial: ”Într-un fel sună o notă greșită din prea mult curaj și altfel sună aceeași notă greșită din frică”. Nu mă miră deloc să găsesc în biografia ei un moment, pe la 22 de ani, în care se gîndea serios să abandoneze pianul, chiar dacă toată lumea îi spunea că este o pianistă excelentă destinată unei mari cariere. Poți abandona lucruri nu doar din nesiguranță și frică, ci și din prea multă siguranță și prea mult curaj. Atunci, a întîlnit-o într-un seminar de vară pe Martha Argerich. Cele două pianiste sînt perfect compatibile ca viziune și energie, așa că nu e de mirare să aflu că a funcționat o chimie profundă între ele și asta a făcut-o pe Grimaud să nu părăsească pianul, spre bucuria noastră, acum.
În alt plan, sau poate în același, Grimaud este pasionată de lupi. Îi crește, participă la programe de conservare a lor și de educare a publicului (”ca și în muzică, nu poate exista conservare fără educare”, zice ea undeva). A fondat un centru de conservare a lupilor în South Salem, NY, de care se ocupă susținut.
Ne puteți urmări și pe Google News
Editura Polirom a tradus foarte recent cea de-a treia carte a ei, romanul din 2013, ”Întoarcerea la Salem”. O carte interesantă mai ales prin perspectiva personalității marii pianiste. Totul începe de la descoperirea întîmplătoare a unui manuscris care pare a fi scris de Brahms, exact în zilele în care autoarea ”se lupta” cu faimosul său concert nr. 2 pentru pian. Grimaud: ”această operă cu complicații ritmice nesfîrșite, cu zbateri complexe între acorduri masive și mari disonanțe, cu un scherzo impetuos – o muzică furtunoasă. Brahms o crease ca să exceadă puterile feminine, așa încît aveam uneori impresia că duc o luptî înverșunată cu pianul și că opera pare să ombată niște forțe cosmice, întunecate, străbătute de fîlfîitul unor aripi deasupra unui ocean căruia îi simțeam, chiar în acea clipă, miroul greu, sărat, ușor uleios”.
Ce se întîmplă mai departe cu acest manuscris descoperit de autoare ține de literatura fantastică, căci ea explorează zone de legende saxone și îngrijorări proprii. Griamud este în căutarea unei armonii pierdute, pe care crede că o regăsește în ecologie. În ”Întoarcere la Salem”, ecologismul e manifest. De la apariția cărții încoace, toată lumea o citește ca pe un apel apăsat pentru regîndirea locului speciei noastre în ansamblul speciilor lumii. Sîntem parte a unui echilibru pe care îl rupem prin felul în care trăim și privim celelalte specii. Deși aș minți să spun că nu mă interesează, ecologismul nu este chiar pasiunea mea. Eu am cumpărat cartea pentru că mă interesează artisul Hélène Grimaud. Pe această linie, lectura e mult mai profitabilă decît pe cea ecologistă care rămîne, fără dubiu, linia majoră și asumată a cărții. Pe mine mă interesează sinestezia acestei mari pianiste mai mult decît ecologia.
Recomandările noastre
