Răspunsul pare simplu: literatura este un bun public . Ca şi aerul. Dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Sunt mai c omplicate. Există o legislaţie care reglementează dreptul de proprietate asupra creaţiei literare. Scriitorii îşi pot vinde ac st drept unor agenţii de impresariat, edituri etc. sau îl pot lăsa moştenire soţiilor, fiilor, fraţilor, nepoţilor. „Îl pot lăsa” este un mod de a spune, întrucât, chiar şi dacă nu îl lasă, el de vine automat obiect al procesului de succesiune. Abia la şaptezeci de ani de la moartea scriitorilor, opera lor începe să fie considerată bun public şi oricine o poate multiplica şi repune în circulaţie.
Toate aceste reglementări constituie o îmbunătăţire a statutului pe care îl are scriitorul în societatea românească, o punere de acord, şi în acest domeniu, cu stilul de viaţă vest-european. Averea unui scriitor sunt textele sale, iar proprietatea trebuie să fie sacră nu numai în cazul caselor şi maşinilor , ci şi în acela al combinaţiilor de cuvinte, chiar dacă importanţa acestora este mai greu sesizabilă. Pe de altă parte, însă, din cauza unor imperfecţiuni ale legilor , ca şi din cauza comportamentului abuziv al unor oameni sau instituţii, se ajunge de multe ori la blocarea editării – sau la editarea în condiţii improprii –a unor opere literare valoroase, ceeea ce aduce prejudicii vieţii culturale din România. Există edituri-pirat care profită deşănţat de expirarea termenului de şaptezeci de ani de la moartea unor scriitori pentru a le retipări cărţile în grabă, superficial, fără profesionalism, numai pentru a obţine un profit maxim. Într-o concurenţă neloială cu specialiştii care lucrează ani de zile la ediţii critice, aceste edituri sunt, tocmai datorită neseriozităţii lor, mai rapide şi saturează piaţa de carte cu producţia lor toxică.
Alte edituri-pirat împing imoralitatea până la ilegalitate, sfidând existenţa unor copy-right-uri şi publicând orice autor de succes fără să dea explicaţii, fără să răspundă la somaţii, fără să reacţioneze în mod raţional la argumente. Iar braţul legii este prea slab şi imprecis ca să le pedepsească sau intimideze.
La fel de nefast este modul abuziv în care unii succesori ai scriitorilor se opun reeditării creaţiei literare pe c are soarta le-a făcut-o cadou şi pe care adeseori nici n-o înţeleg, dar se încăpăţânează să o sechestreze şi – speră ei – să o exploateze brutal. Pot fi date, bineînţeles, numeroase exemple de urmaşi de votaţi şi competenţi (sau măcar bineintenţionaţi, dispuşi să colaboreze cu specialiştii), care fac mari servicii creaţiei rămase de la iluştrii lor predecesori. Dar cultura română nu se poate baza pe bunăvoinţa unor oameni, pe norocul unora sau altora dintre scriitori de-a avea moştenitori rezonabili. Trebuie pus la punct un mecanism care să asigure prezenţa continuă în viaţa culturală de fiecare zi a operelor literare valoroase.
Cum procedăm dacă un moştenitor abuziv refuză să fie de acord cu reeditarea unor cărţi, sub pretextul că le va reedita el însuşi, deşi amână sine die această operaţie? Ce se poate face dacă un asemenea moştenitor cere, pentru a-şi da consimţământul, sume exorbitante, de neplătit într -o ţară încă săracă? Cum se poate asigura inserarea în manualele şcolare a unor texte reprezentative pentru literatura română fără discuţii interminabile şi absurde (iar uneori şi infructuoase) cu deţinătorii unor copy-right-uri? De ce nu este prevăzut în legea dreptului de autor dreptul criticilor şi istoricilor literari la antologare ( dreptul la citare fiind prevăzut)? O antologie nu este oare o operă ( critică) nouă care are şi ea dreptul la existenţă? Oare nu ar trebui ca succesorii scriitorilor importanţi să aibă dar prioritate în activitatea de editare a scrierilor celor pe care îi moştenesc şi să nu deţină monopolul asupra lor? Ce ar trebui să întreprindă statul român pentru ca, respectând ceea ce constituie afacere în destinul unei opere literare, să-şi constituie totuşi un patrimoniu de texte, aşa cum există unul de picturi şi sculpturi, garantând accesul tuturor cetăţenilor la acest patrimoniu?
Am spus-o de multe ori: literatura nu este un moft, o flo are la butoniera unor snobi. Literatura este o avere națională. Se pot face și afaceri bune cu lit eratură, care este o marfă miraculoasă: exportată, rămâne și în țară.
Dar, mai import ant decât atât, identitatea însăși a unui popor est e dată în primul rând de literatură. O putem considera ADN-ul nostru – format din cuvinte, nu din molecule de acid dezoxiribonucleic.
P.S. Dacă ideea este preluată în discursul unui politician, îl rog să nu pronunțe din greșeală DNA în loc de ADN.
Recomandările noastre
