Soluţia militară, aleasă după multă indecizie, exprimă poziţia Vestului faţă de revoltele din lumea arabă. Libia e crucială pentru schimbările din regiune, iar rebelii trebuie să învingă.

Intervenţia militară aliată în Libia a intrat ieri în a treia zi, iar bombardamentele, care au vizat chiar centrul de comandă al liderului de la Tripoli, Muammar Gaddafi, au atras susţinere publică sau critici vehemente în egală măsură şi au declanşat dezbateri pe glob. Ce a stat însă în spatele deciziei luate de ţările care conduc ostilităţile - Franţa, Marea Britanie şi SUA?

Interesele comerciale, privind petrolul, nu au fost ascunse de Occident, care a avut de altfel relaţii bune în acest sens cu regimul Gaddafi. Relaţiile bune par să se fi sfârşit totuşi. Gaddafi anunţa zilele trecute că Occidentul, cu excepţia Germaniei, a căzut din graţiile Libiei şi că de contracte se vor bucura acum ţări precum China sau Rusia.

Protejarea rebelilor Rezoluţia ONU 1973, votată joi în Consiliul de Securitate, cere instituirea unei zone de interdicţie aeriană şi luarea măsurilor necesare pentru protejarea civililor. Protejarea civililor şi implicit a revoltei ce încearcă să-l înlăture pe dictatorul care a fost ostil Occidentului timp de zeci de ani sunt centrale în efortul aliaţilor. Opinia publică nu a fost ostilă intervenţiei, poate şi din cauza temerilor europene privind o invazie a imigranţilor libieni fugiţi de dictatura lui Gaddafi.

Paris: o chestiune de onoare

Pentru Franţa, ocazia de a susţine cauza revoltei libiene a venit la timp după ruşinea cauzată de relaţia călduţă a Parisului cu dictatorii din fostele colonii, precum Tunisia. Sunt de notorietate şi relaţiile de afaceri ale familiei fostei şefe a diplomaţiei, Michele Alliot Marie, cu un apropiat al clanului dictatorial tunisian ben Ali, precum şi ajutorul oferit de Paris forţelor tunisiene, la începutul revoltelor din această ţară.

De data aceasta, Franţa a acţionat decisiv împotriva dictatorului. Preşedintele Nicolas Sarkozy a anunţat de la Paris începerea ostilităţilor, iar avioanele franceze au tras primul foc. Rolul jucat de Paris vine să răspundă unei nemulţumiri exprimate deschis de lideri de opinie din Hexagon sau de simpli cetăţeni care spun că în ultimele decenii Franţa şi-a pierdut importanţa pe scena globală.

Cheia electorală nu poate lipsi din interpretarea deciziilor politice. Cu un an înaintea alegerilor prezidenţiale, Nicolas Sarkozy se dovedeşte a fi un şef de stat nepopular şi are nevoie de o gură de oxigen pentru a-şi menţine măcar şanse minime de a câştiga un nou mandat. Iată o şansă!

Londra: un lider hotărât

La Londra, cel care a luat decizia a fost un politician relativ neexperimentat, deja acuzat că nu are consistenţă şi viziune în politica externă. Susţinerea fermă pentru intervenţie a premierului David Cameron are ocazia de a dovedi că toate criticile în acest sens sunt nefondate.

Eliberarea din închisoarea britanică a libianului Abdel Baset al-Megrahi, condamnat pentru atentatul de la Lockerbie din 1988 (care a ucis 270 de oameni, majoritatea americani, aflaţi într-un avion deasupra Scoţiei) oferă un motiv în plus pentru o poziţie fermă a Londrei. Britanicii au fost criticaţi în SUA pentru eliberarea atentatorului, în 2009, şi suspectaţi că au oferit această concesie lui Gaddafi, în schimbul unor contracte petroliere.

Comentatorii britanici aruncă o privire şi în interiorul ţării, unde guvernul conservator- liberal susţine un program dureros de austeritate şi are nevoie de soluţii pentru a contracara o pierdere a popularităţii.

Washington: război necesar

Într-o ţară mai deschisă soluţiei militare, cel puţin comparativ cu Europa, preşedintele Barack Obama simţea deja presiunea vocilor care îi cereau să intervină în criza libiană. Administraţia a fost divizată pe tema intervenţiei, iar Obama însuşi a ezitat, înainte de a fi de acord cu tabăra secretarului de stat Hillary Clinton. Motivaţia preşedintelui, potrivit "Foreign Policy": Libia e importantă pentru valul de schimbări din lumea arabă, iar aceasta este cea mai mare oportunitate a SUA pentru a-şi realinia interesele şi valorile în regiune.

Pentru Obama, o intervenţie fermă şi reuşită în criza libiană ar putea însemna o victorie pe plan politic şi electoral. Strategia din Afganistan nu a adus până acum roadele aşteptate, iar procesul de pace din Orientul Mijlociu stagnează.

Soluţia adoptată în cele din urmă a fost de altfel corespunzătoare cu opinia exprimată de preşedinte în 2009, în discursul de acceptare a Premierului Nobel pentru Pace: "Războiul este uneori necesar". 10 ţări au votat în Consiliul de Securitate pentru rezoluţia ONU care autorizează atacurile din Libia. Cinci s-au abţinut. "Nu-i vom permite colonelului Gaddafi să continue să sfideze comunitatea internaţională şi să-şi dispreţuiască poporul. Ne vom continua ajutorul pentru libieni pentru ca aceştia să-şi poată reconstrui ţara." DECLARAŢIA SUMMITULUI DE LA PARIS, reuniunea a dat undă verde intervenţiei în Libia

ÎN AFARA COALIŢIEI

Germania, Rusia şi China - mari puteri contra folosirii forţei

Dan Stancu

Germania nu a dorit "să se aventureze pe panta aluneacoasă" a unei intervenţii care s-ar putea transforma într-o prezenţă militară pe termen lung în Libia, Rusia "vrea să rămână în relaţii bune cu toată lumea", iar China "rămâne fidelă strategiei sale de a se opune folosirii forţei în relaţiile internaţionale". Potrivit oficialilor şi analiştilor politici din cele trei ţări, acestea ar fi, pe scurt, motivele pentru care Germania, Rusia şi China s-au abţinut în Consiliul de Securitate când a fost supusă la vot rezoluţia 1973.

Rezoluţia autorizează impunerea unei zone de excludere aeriană şi toate măsurile necesare pentru protejarea civililor din Libia. Moscova şi Beijingul ar fi putut bloca rezoluţia, având drept de veto în Consiliul de Securitate. Nu au făcut-o, dar apoi au spus că intervenţia militară din aer şi de pe mare asupra Libiei este regretabilă.

"Gaddafi trebuie să plece"

Şeful diplomaţiei germane, Guido Westerwelle, a explicat - într-un interviu acordat publicaţiei "Der Spiegel" - de ce ţara sa a hotărât să nu participe la intervenţia militară în Libia. "Gaddafi trebuie să plece, fără îndoială", a declarat ministrul german de externe, insistând însă asupra faptului că acest obiectiv trebuie atins prin intensificarea sancţiunilor la adresa puterii de la Tripoli. În privinţa percepţiei opiniei publice germane asupra deciziei Berlinului, Westerwelle a avut un singur comentariu: "Am observat că, în Germania, cei care ne spun «Intraţi în Libia!» sunt aceiaşi care strigă «Plecaţi din Afganistan!». Contingentul german desfăşurat în Afganistan este format din aproximativ 5.000 de militari.

Guido Westerwelle este ferm convins că decizia Germaniei de a nu interveni în Libia este una corectă. "Nu am dorit să ne aventurăm pe o pantă alunecoasă care ar fi dus la participarea trupelor germane într-un război în Libia. După examinarea repercusiunilor unei misiuni militare, am ajuns la următoarea concluzie: nu vom lua parte la intervenţie cu trupele noastre, indiferent cât de onorabile ar fi motivele care i-au determinat pe partenerii noştri să acţioneze diferit", a spus Westerwelle.

Tensiune la Moscova

Rezoluţia ONU a încins spiritele în Rusia. Premierul Vladimir Putin a comparat-o cu chemările medievale la cruciadă, spre nemulţumirea preşedintelui Dmitri Medvedev, care a spus că folosirea termenului "cruciadă" este inacceptabilă.

La Beijing domneşte consensul: China este o putere economică în tensiune şi trebuie să joace un rol constructiv pe plan extern. De aceea nu a blocat rezoluţia 1973, dar nici nu s-a angajat militar, pentru a nu strica relaţiile economice cu Libia.