Acesta a fost paradoxul întrebărilor rostite ca răspunsuri și viceversa.
Dincolo de orice altceva, un dialog în care nu a existat un reporter și un intervievat, ci doi oameni care și-au împărtășit unul altuia curiozitatea.
Cred că ar putea fi opțiunea cea mai de preț a unui jurnalist, să știe că de partea cealaltă a chestionarului e un partener care intuiește cum anume discuția e aprinsă în așa fel încât să nu lâncezească.
Pianist. Nu, corect spus pianistă. Și profesoară. Adică profesoară de pian.
Pe Liana Ștefan am așteptat-o de multă vreme în studioul Evenimentului zilei, la emisiunea ActReflect.
Cred că a venit exact atunci când s-a copt timpul acestei întâlniri.
Mi-a spus la un moment dat că, odată așezată în fața clapelor, uită de tot și de toate. Este legată indestructibil de notele muzicale.
De curând, aproape răpusă de răceală – avea chiar o pneumonie – a mers totuși la un concert. Nu putea să-și încalce cuvântul dat cu mult timp înainte.
Altfel, Liana, la școală colegii îi spun simplu, Liana, ba chiar și unii elevi – are în ochi strălucirea copilului – ei bine, Liana, ea, are capacitatea de-a crea un întreg univers al omului normal.
Am mai avut de-a face cu oameni care prin simplitatea lor mi-au dovedit vastitatea.
De fiecare dată asemenea întâmplări de viață se încheie cu promisiunea că nu le vei uita.