„Există diavolul cu adevărat? Pentru unii, era important ca pe vremuri să se propovăduiască existenţa diavolului. Prin antiteză, ar fi interesant de văzut câţi oameni au măcar un gând pentru Fecioara Maria de Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august, în aglomeraţia de pe autostrăzi. În fond, de ce atâta insistenţă pentru a apăra o ficţiune pe cât de nefastă, pe atât de ridicolă?“, se întreabă istoricul francez Gerald Messadié în cartea „Istoria generală a diavolului“, aflată de curând în librării.

Volumul, editat de Humanitas, face o trecere în revistă a fenomenologiei răului pornind de la demonii slujitori cereşti până la diavolul modern, oglindeşte diabolicul în biserica primitivă, prin lunga noapte occidentală de la Evul Mediu la Revoluţia franceză, ajunge la islam şi la epoca modernă, în care predomină răul trândăviei, al urii şi al nihilismului. Volumul este un adevărat letopiseţ al Satanei.

Sunt prinse miturile despre Zarathustra, despre primii ayatollahi, sunt descrise obiceiurile din Mesopotamia şi apariţia păcatului originar, cutumele celţilor şi cele treizeci şi cinci de secole fără diavol.
 
De la Lucifer la Belzebut

Au apărut deja istorii ale cerului şi ale infernului, dar mai există însă doar o singură „Istorie a Diavolului“, scrisă în secolul al XVIII-le de Daniel Defoe, „părintele“ lui Robinson Crusoe.
 
Iezuiţii îl numeau Satana, cuvântul derivând din arăbescul „chitan“, care îl desemna pe „diavol“. Teologia creştină, de care autorul se distanţează, spune că diavolul este un înger ce-şi avea locul lângă Dumnezeu până în momentul în care, cedând ispitei orgoliului, s-a ridicat împotriva stăpânului său. În alte culturi, el a fost numit Lucifer, după un nume latin, alţii îi spun Belzebut, şi poate fi cunoscut şi sub alte douăzeci de nume.

Există o controversă şi în reprezentarea diavolului: în Occident avea, cel mai adesea, o reprezentare caricaturală a zeului antic Pan – corp omenesc, coarne şi copite de ţap. Dacă la europeni, răul este reprezentat aşa de des sub o formă reptiliană, egiptenii şi aztecii au zeificat şarpele.

Autorul susţine că grecii şi budiştii sunt dovada că îl poţi iubi pe Dumnezeu fără să te temi de Diavol, întrebându-se de ce nu apare vreun echivalent al său în mitologiile grecilor şi ale romanilor.

„Războiul pe care-l purtăm cu Satana nu a făcut decât să curgă sângele. A aţâţat pornirile noastre cele mai bestiale. Din cauza lui au ars pe rug Ioana d’Arc, filosofi, «vrăjitoare», protestanţi, indieni şi evrei. Se vede uşor: eşecul evident şi constant al bătăliilor cu Fiara nu scade cu nimic ameninţarea acestei fantasme obscene ce bântuie societăţile noastre, de la filosofi la cerşetori. Cum să nu te gândeşti că, dacă trăia în Grecia Antică, Hitler ar fi fost un intrigant oarecare şi doar atât?“, se întreabă Messadié.
 
„Omului îi place să-i fie frică“

Volumul povesteşte şi despre demonii ambigui ai Oceaniei, trece prin India mântuită de rău, ajunge la exorcizarea prin scriere, din China şi Japonia. „Mărturisesc, nu este decât o istorie fenomenologică, în sensul hegelian. Munca mea a constat într-o descifrare a mărturiilor, începând cu mileniile în care Dumnezeu era reprezentat de o femeie, Marea Zeiţă, până în secolele recente, în care s-a încercat explicarea crimelor omeneşti prin izbânda forţelor obscure“, spune istoricul, în vârstă de 77 de ani, care a fost redactor-şef al revistei „Science et Vie“.

S-a ajuns la o fantasmă colectivă. „Ceea ce intenţionez să ofer aici este o decriptare a schemelor prin care omul şi-a fabricat acest diavol şi continuă să modeleze acest Golem, aşa cum facem şi astăzi atunci când vizionăm filme de groază despre anumite «lucruri» sau monştri intergalactici. Căci omului îi place să-i fie frică“.