De aici înainte, legătura între aceste două cazuri cutremurătoare este sudată de fostul procuror Marian Nazat, omul care a investigat uciderea lui Ioan Luchian Mihalea și care astăzi face dezvăluiri legate de activitatea sa din anii ‘90. Le redăm, mai jos, integral:

Mă dumiresc abia acum, după 26 de ani, că Alecu Racoviceanu, unul dintre cei mai iscusiți reporteri de investigație din presa noastră postdecembristă, s-a infiltrat în echipa de brancardieri prezentă, la 30 noiembrie 1993, în locuința lui Ioan Luchian Mihalea cu ocazia cercetării la fața locului. Astfel, în  interviul acordat Evenimentului zilei din 3 septembrie 2019, ziaristul recunoaște că „în 1993 nu existau multe comunicate de presă și, atunci, tehnica ziariștilor consta în storcerea instituțiilor de orice fel de informație. Eu îmi petreceam foarte mult timp la Institutul de Medicină Legală «Mina Minovici» unde îmi făcusem relații printe medici, asistenți medicali, brancardieri și autopsieri. În ziua aceea eram acolo și tocmai aflasem că am bătut drumul de pomană, că nu era niciun caz pe urma căruia să plec pe teren, să scriu o poveste. Când să plec, a sunat telefonul la medicul de gardă, că e un caz special pe strada Brașov, din Drumul Taberei. Și, pentru că unul dintre brancardieri nu se simțea bine (n.m. se îmbătase, cumva ?), mi-am pus un halat alb și m-am urcat în locul lui în «salvare». Așa ceva, astăzi, este imposibil”. Sper, deși n-aș băga mâna în foc !

Și  cum nici eu și nici polițiștii care mă însoțeau nu-l cunoșteam pe tânărul  venit cu medicul-legist, ne-am trezit a doua sau a treia zi cu publicarea în Bulina roșie a știrii potrivit căreia din câmpul infracțional s-au  ridicat mai multe urme de bocanci aparținând, probabil, autorului/autorilor. „Insiderul” de atunci mărturisește tardiv, ce-i drept: „Pentru că n-aveam discernământul informațiilor care pot sau nu pot fi furnizate publicului, am scris, după câteva zile, de urma de bocanc. Criminalii au citit și și-au ars bocancii…”. Zâmbesc căznit,  deși, în urmă cu aproape trei decenii,  l-am suduit  și l-am izbit cu vorba de toți stâlpii  iadului pe nemernicul, pe ticălosul  în stare de  un asemenea pocinog. Bănuiam că e vreun polițist, ori cineva de la Institutul Național de Medicină Legală, nicidecum… Alecu Racoviceanu, travestit în  omul cu targa. Parcă a fost ieri…

Era ultima zi din  noiembrie, iarna se arăta blajină, nu tu troiene sau  vifornițe. A doua zi, România își sărbătorea 75  de ani de la Marea Unire, așa că mai toți  ne pregăteam de un week-end prelungit. Deja plănuisem  să plec  la Turnu Măgurele,  acolo unde mergeam săptămânal la părinți. Dar planul de acasă nu se potrivește mereu cu cel din… Procuratură  și pe la 11, pare-mi-se, un coleg mai vârstnic,  care se apropia vertiginos de pensionare, m-a rugat să mă duc în locul său la un caz. „O bătaie, ceva simplu, prin Drumul Taberei, un fleac”, m-a asigurat nea Traian Andreescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace! L-am crezut  și iată-mă potcovit cu ponoasele unui serviciu de 24 de ore la „Omoruri”. De la  judiciariștii  Poliției Capitalei am primit lămurirea că  fleacul e ditamai crima, iar victima se numea… Ioan Luchian Mihalea, părintele grupului „SONG” ! Ptiu, drace ! mi-am  zis surescitat și nu știu cum am ajuns în str. Brașov nr. 15, la blocul cu pricina. Fața locului nu era  umflată,  ca în versul Ninei Cassian, ci de-a  dreptul tumefiată și  terifiantă. Artistul fusese mutilat  pur și simplu, pe corp i-am numărat  43 de plăgi contuze, 14 echimoze și 8 excoriații, bașca două șanțuri de strangulare cu două cabluri electrice, o sălbăticie ! Am scotocit cu migală apartamentul în căutarea  unor piste, iar pe la miezul nopții ne-am retras,  trebuia să ne odihnim câteva ceasuri, a doua zi o luam de la capăt. Între urmele prelevate,  unele chiar  din  bălțile de sânge, și amprentele unor tălpi de bocanci foarte bine conservate. Astea și cu  amprentele papilare de pe tubul de neon din holul de la intrarea în imobil ne puteau ajuta decisiv în descoperirea asasinului/asasinilor. Numai că presa le-a divulgat opiniei publice, compromițându-ne ancheta, la dracu’ cu libertatea informării corecte, chipurile!, a cetățeanului, înjuram în gura mare! Timp de 44 de zile, ori de câte ori ieșeam pe stradă, cercetam obsedat fiecare urmă de încălțăminte lăsată de trecători, doar-doar… Geaba imploram divinitatea să-mi scoată în cale desenul acela de talpă, miracolul nu s-a produs. La mijloc de ianuarie, șansa ne-a surâs și i-am dibuit pe ucigași, asupra cărora am găsit și o parte a bunurilor sustrase, inclusiv letconul-corp delict folosit la lovirea victimei. Eu aveam  însă fixul meu, bocancii ! Numai că, aflând din  ziar despre urmele buclucașe, posesorul postalilor le-a tăiat două crampoane de pe tălpi, expertiza criminalistică traseologică confirmând împrejurarea respectivă. Noroc cu celelalte probe, altminteri  conu’ Alecu își începea cu stângul cariera de jurnalist de investigație…

Întâmplarea asta de demult are tâlcul ei, mai ales azi, când ziariștii,  impostorii și cohortele de gură-cască se întrec în a-și da cu părerea în cazul „Monstrului din Caracal”, ignorând că prin gureșenia lor primejduiesc iremediabil ancheta procurorilor. Și încă un amănunt, valabil pentru ultimii: aveți grijă cine vă e alături  în câmpul  infracțional și atenție sporită la informațiile pe care  le  furnizați terților ! Nu de alta, dar, adeseori, mușcătura câinelui de pază al democrației e otrăvitoare!

Te-ar putea interesa și: