Foarte recent, a apărut la Humanitas o carte pe care o așteptam de mult timp. Se cheamă ”Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei” și este scrisă de istoricul David Abulafia.
Autorul, ca și mine, are o pasiune pentru Mediterana. Doar că pasiunea lui este sistematizată într-o disciplină anume, istoria, pe care urmînd-o a ajuns să aibă o frumoasă carieră – este, de mulți ani, profesor la Cambridge unde se bucură de un real prestigiu. Pentru mine, Mediterana este o dragoste veche, o fascinație perpetuă, o pasiune fără opreliști. Mă interesează totul, absolut totul în legătură cu această mare despre care cred că este pîntecul lumii. În spațiul Mediteranei s-a născut tot ce este important pentru civilizația noastră și, dacă e ceva ce nu s-a născut aici, totuși aici a atins excelența. Cele trei mari religii ale cărții, filozofia și logica, ingineria și organizarea statului plus dreptul sînt produse mediteraneene. Poezia, muzica și dansul, artele frumoase în general și jocurile sportive, comerțul și finanțele nu or fi ele, toate, invenții mediteraneene, dar practicate de oamenii din jurul acestei mări magice au ajuns la un stadiu amuțitor al frumuseții. De fapt, frumusețea însăși mi se pare că e o invenție mediteraneană. Înainte să deschid cartea lui Abulafia mă gîndesc dacă nu cumva și istoria însăși este, la rîndul ei, o invenție mediteraneană.
Cartea lui Abulafia (800 de pagini cu tot cu note) este o istorie în sensul strict al cuvîntului. Nu este o nici o istorie culturală, nici una artistică, ci o istorie scrisă în vechea, buna și solida tradiție a istoriografiei academice, demnă de Anale. Cu o grijă deosebită pentru documentare și cu ambiția de a nu lăsa nimic din ceea ce e important nespus, fără sprinturi filzofice și etice cum mai putem găsi în unele istorii astăzi, cartea aceasta este, de fapt, un tratat de istorie a Mediteranei. Ea ne spune povestea fascinantă a evenimentelor politice și militare din jurul mării, în ordine cronologică, din vremea bronzului pînă în 2010. Cum stă bine unei istorii scrise acum, cartea vorbește pe larg și despre viața socială, economică și comercială care a fremătat tot timpul pe malurile Mediteranei. Abia în final, savurînd-o pe de-a întregul, înțelegi că volumul și-a respectat pe deplin titlul și este o istorie umană, pentru că imaginile cele mai pregante care îți rămîn în minte se referă la oameni – fie ei personalități istorice ori sclavi anonimi, sfătuitori vizionari ori refugiați de care nimeni nu va știi ceva precis vreodată. Totuși, cartea nu este o istorie socială și nici un politică, ci, mai degrabă, un amestec agreabil al celor două pentru un rezultat anunțat din titlu: o istorie umană.
Unul dintre factorii cei mai influenți ai istoriei Mediteranei este geografia ei. Au fost autori, aflăm în carte, care au plasat ”evenimentele” (bătălii, războaie, extinderi ori căderi de imperii, tăierea canalelor etc.) la finalul demersurilor lor dedicate Mediteranei pentru a da întîietate geografiei. Astfel, toată lumea e de acord că determinarea esențială pentru istoria Mediteranei este caracterul ei de mare închisă. Alfuxul cel mai important de apă pentru această mare vine din Atlantic, prin strîmtoarea Gibraltar. Asta a împiedicat multă vreme pe navigatorii Mediteranei să iasă în Ocean și să se avînte spre lumea largă încă nedescoperită, dar i-a invitat practic pe alții (pe vikingi ori pe britanici, de pildă) să pătrundă în spațiul Mediteranei. La fel, vînturile acestei mări au avut o importanță deosebită în forjarea influențelor culturale și politice care au hrănit civilizația mediteraneeană. O mică hartă a vînturilor prezentată în primele pagini ale cărții este motiv de meditație, pentru că direcțiile acestora sînt, uneori, veritabili vectori pentru idei, concepții, sentimente. Abulafia, însă, încearcă să pună accentul pe experiența umană – cum s-a trăit istoria în jurul Mediteranei, pare a fi interesul său major. Parafrazînd o vorbă știută, pentru Abulafia este importantă derularea evenimențială a istoriei, dar mai important decît cum au făcut oamenii Mediteranei istoria este ce a făcut istoria din oamenii Mediteranei.
Marele merit al acestei cărți, înainte de toate, este că dovedește cu probe certe și nu cu speculații o anumită unitate de sens a istoriei în acest spațiu. Hegel, tratînd tema mărilor de la nivelul filozofiei isotriei, vorbise despre paradoxul pe care o graniță de apă mare îl are: desparte mai bine decît o graniță de uscat, dar unește mai profund decît o vecinătate pe pămînt. Sentimentul comunității este mult mai interesant printre cei care împart între ei o mare decît printre cei care împart între ei un gard. Fie și pentru că a ajunge de la unul la celălalt e o aventură în sine. Acum, puțini sînt cei care au o percepție întreagă asupra Mediteranei. La prima vedere, malurile mării adăpostesc lumi diferite. Israelul, Libanul și Siria sînt o lume în sine, Magrebul alta, spațiul Spania, Franța, Italia e altceva, peninsula Balcanică este la rîndul ei, o planetă cu gravitație proprie. Totuși, istoria a circulat intens, continuu și în toate direcțiile în jurul mării și, de cele mai multe ori, chiar pe mare. Mediterana este un concept de civilizație. Abulafia arată că acest concept are sens și în istoria văzută evenimențial.
Cum vara e aici și moda recomandărilor de lectură revine în forță, nu mă pot abține. Lectura verii, după mine, ar trebui să fie această istorie a mării celei mari, de la care, într-un fel ori altul, toți ne tragem. Există, desigur, și mici inconveniente. E un volum masiv și cartonat, deci relativ greu de manevrat, și e destul de scump pentru că autorul a insistat să conțină fotografii și hărți anume alese de el pentru a susține, pe parcursul discursului, argumentele. Cît de mediteraneeni ne putem simți noi, iată o altă poveste care abia începe după ce citim cartea lui David Abulafia.
Recomandările noastre
