În urmă cu 52 de ani, în luna iulie, președintele american Richard Nixon a anunțat ceea ce va deveni realizarea sa capitală de politică externă: deschiderea către China. În februarie următor, în ceea ce presa a numit „săptămâna care a zguduit lumea”, el a zburat la Beijing pentru a-l întâlni pe Mao Zedong, liderul Chinei comuniste.
Așa a început o jumătate de secol de angajament SUA-China. La acea vreme, China era vârful de lance în avansarea revoluțiilor comuniste în întreaga lume. După un deceniu, președintele american Jimmy Carter a normalizat relația, recunoscând regimul de la Beijing ca singurul guvern legitim al Chinei și abrogând tratatul de apărare al SUA cu Taiwan. Restul este istorie: China a ajutat Statele Unite să câștige Războiul Rece, iar dezghețul relațiilor dintre SUA și China a permis Asiei să devină cea mai dinamică regiune din lume din punct de vedere economic. Nixon a încercat să aducă China în ”cortul” unei Ordini Mondiale conduse de SUA (așa după cum a spus odată președintele Lyndon Johnson despre un alt rival: „Mai bine să-l ai în cort să piș... afară, decât să se piș... înăuntru.”).
Într-o întâlnire cu personalul său, Nixon a expus logica deschiderii către chinezi. „Motivul pentru care trebuie făcută. . . este că ei reprezintă un sfert din populația lumii”- a spus el. „Nu sunt o putere militară acum, dar peste 25 de ani vor fi decisivi. Dacă nu facem acum ceea ce putem face pentru a pune capăt acestei izolări, a lăsa lucrurile așa devine foarte periculos.” Sau, după cum a rezumat mai bine Kissinger: „Nixon. . . a cerut o relaxare a tensiunilor pe baza considerațiilor geopolitice pentru a readuce China în sistemul internațional.” A făcut bine Nixon? Da. A fost un moment de deschidere către Asia. Carter – împreună cu consilierul său pentru securitate națională, Zbigniew Brzezinski – au continuat efortul de a integra China în această Nouă Ordine Mondială. În ciuda angajamentului său semnificativ față de drepturile omului, Carter a explicat în 1978, că lumea „trebuie să găzduiască diversitatea – socială, politică și ideologică”.
Și Brzezinski a fost explicit într-un briefing din anul următor pentru un grup de lideri din mediul de afaceri: „Recunoaștem că [Statele Unite și China] au ideologii și sisteme economice și politice diferite”, a spus el dar a adăugat „Nu găzduim nici speranța, nici dorința ca, prin contacte extinse cu China, să putem reface această națiune în imaginea cetățeanului american”.
Da vizionarii geopolitici au acționat corect. Dincolo de obiectivele de securitate, Nixon, Ford, Carter și Reagan au vrut să promoveze dezvoltarea în China, care avea cel mai mare număr de oameni săraci și înfometați din lume. La fel ca predecesorii lor, acești președinți credeau că Statele Unite au obligația de a-i ajuta pe alții să iasă din sărăcie. Această convingere a fost un factor major în alegerile Washingtonului după al Doilea Război Mondial de a reconstrui Europa, de a crea Banca Mondială și de a stabili ceea ce a devenit Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională. Lucrurile s-au schimbat în timp.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, prinși în euforia victoriei, mulți și-au imaginat că lumea a ajuns la „sfârșitul istoriei”. Factorii politici americani au prevăzut o „eră unipolară”, în care democrația liberală și capitalismul de piață vor fi triumfătoare și pacea va domni. Să nu uitam cartea ”Sfârșitul istoriei și ultimul om” din 1992 a politologului american Francis Fukuyama, care susține că odată cu ascensiunea democrației liberale occidentale, care a avut loc după Războiul Rece (1945-1991) și dizolvarea Uniunii Sovietice. (1991) – umanitatea a ajuns „nu doar la trecerea unei anumite perioade a istoriei postbelice, ci la sfârșitul istoriei ca atare”.
Pentru carte sa, care este o extindere a eseului său „The End of History?” (publicat în vara lui 1989, cu luni înainte de căderea Zidului Berlinului), Fukuyama se bazează pe filozofiile și ideologiile lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Karl Marx, care definesc istoria umană ca o progresie liniară, de la o epocă socioeconomică la alta. Aceste idei au influențat pe președintele George H. W. Bush cât și așteptările președintelui Bill Clinton că integrarea Chinei în sistemul comercial internațional va pune bazele unui Noi Ordine Mondiale Liberale. Și totuși nu s-a întâmplat așa.
Lecțiile istorice în relația China-SUA
Dacă rememoram lecțiile istorie putem trage câteva concluzii. În primul rând Washingtonul a reușit să creeze o ieșire viabilă din Vietnam și, mai important, să încline balanța de putere împotriva Uniunii Sovietice. A convins în același timp Beijingul să treacă de partea lumii libere. Acum acest manual de lecții din secolul XX nu mai este valabil astăzi. China a crescut considerabil economic și militar. Așa că Washingtonul a trecut la crearea de alianțe precum AUKUS care depășesc ca importanță problema achiziție de submarine de Australia. Vorbim aici de securitatea în Indo-Pacific, prin creșterea importanței strategice a Australiei și ”ademenirea” Marii Britanii înapoi la est de Suez, fapt care este crucial.
Culmea este că acesta înțelegere, parafată la San Diego zilele trecute, a fost un ”spectacol secundar” pentru cetățeanul american care a fost interesat de prăbușirea Băncii Silicon Valley și chiar de comportamentul lui Hugh Grant la premiile Oscar. În schimb la Londra este important ca premierul Sunak să-i convingă pe membrii Parlamentului, și pe britanicii în general, că AUKUS este la fel de relevant pentru securitatea Regatului Unit ca și Europa sau NATO. Modul în care se desfășoară AUKUS și modul în care cei trei aliați lucrează împreună, va fi urmărit foarte atent în următorii ani de toată planeta.
Nu în ultimul rând la Beijing. În al doilea rând relația cu China a permis Washingtonului să încetinească răspândirea armelor nucleare, a contracarat terorismul internațional, a promovat creșterea economică globală și a evitat o altă Mare Depresiune. Secretul succesului a fost că Statele Unite au modelat condiții obiective până la punctul în care liderii chinezi puteau fi convinși că este în interesul lor să facă ceea ce își dorea Washingtonul.
Și totuși China nu a devenit o democrație la fel ca Germania și Japonia după război. Acum în fața unei Chine mult mai puternice, lui Biden și echipei sale îi va fi mult mai greu să urmărească vechiul manual. Soluția este crearea de alianțe și aliniamente potrivite cu alte țări astfel încât Statele Unite să poată spera să influențeze comportamentul Chinei. A treia lecție, deși una inaplicabilă, ne-a dat-o Mike Pompeo care a susținut schimbare regimului de la Beijing ca un obiectiv central al politicii americane. Aceasta a fost o formulă sigură pentru un eșec răsunător. Americanii nu ar trebui să cedeze niciodată în convingerea lor, consacrată în Declarația de Independență, că toți oamenii au „drepturi inalienabile” – și că acestea se aplică celor 1,4 miliarde de oameni conduși de Beijing, inclusiv 13,5 milioane de uiguri și 6,5 milioane de tibetani. Dar pentru a aborda amenințările imediate la adresa SUA necesită să lucrezi cu China care există, nu să visezi la China pe care ți-o dorești.
O ultimă lecție este dată tot de fosta administrație americană. În timp ce președintele american Donald Trump era ocupat să transforme Statele Unite în interior, președintele chinez Xi Jinping a făcut un pas înainte pentru a deveni motorul globalizării. După Trump cea mai mare parte a lumii a salutat cu entuziasm întoarcerea Statelor Unite în concertul occidental odată cu venirea lui Biden la Casa Albă. Dar Washingtonul revine deținând o cotă mai mică din PIB-ul global și se confruntă cu un concurent a cărui economie este acum, după anumite criterii, la fel de mare ca a sa. Omul de stat din Singapore fostul premier Lee Kuan Yew a numit, pe bună dreptate, China drept „cel mai mare jucător din istoria lumii”. Este clar că o provocare creează o alta nouă provocare și mai mare. În timp ce Washingtonul se confruntă cu actuala competiție cu Beijingul, merită să ne amintim cuvintele spuse de Kissinger într-un discurs din 1976 despre abordarea ultimei mari provocări: „Știm ce trebuie să facem. Știm și ce putem face. Rămâne doar să o facem.”
China și Orientul Mijlociu
Vinerea trecută, 3 martie 2023, a marcat un punct de cotitură profund în politica din Orientul Mijlociu. Odată cu semnarea unui acord între Arabia Saudită și Iran pentru reluarea relațiilor diplomatice și respectarea reciprocă a suveranității, nu putem nega că a avut loc o schimbarea oarecum evidentă. Nu este o surpriză acest acord pentru inițiații în geopolitica orientului Mijlociu pentru că ”diplomația subterană” a Riadului este de mult timp în acțiune. Întrebarea este: va dura această alianță? Va putea Beijingul susține traducerea acordului în practică?
Spre deosebire de Washington, capacitățile de proiecție a puterii militare ale Chinei sunt limitate. Beijingul nu poate proteja activele cheie (cele petroliere) din regiune deși are o bază militară în Djibouti și un ”șirag de perle” (baze militare) de-a lungul litoralului Oceanului Indian. Lipsa unei forțe militare expediționare aduce cu sine o lipsă de credibilitate în regiune. Deocamdată Beijingul se ”bazează” în continuare pe Washington în acest sens.
Cele două părți în discuție, Teheranul și Riadul, sunt blocate într-o rivalitate amară de la Revoluția islamică din Iran în urmă cu peste patru decenii și s-au ocolit una pe cealaltă din 2016, în urma execuției unui cleric șiit în Arabia Saudită și a asaltării ulterioare a Ambasadei Saudite din Teheran de către protestatari. Loviturile cu drone ale unui terminal de distribuție a produselor petroliere din regiunea Jizan, a unei fabrici de gaze naturale și a rafinăria Yasref din portul Yanbu de la Marea Roșie au fost momente de panică la Riad în septembrie 2019. Coaliția militară condusă de Arabia Saudită, coaliție care se luptă cu milițiile pro-iraniene houthi din Yemen de șapte ani, a declarat că atacurile cu 18 drone și șapte rachete de croazieră au fost lansate dintr-o direcție care exclude Yemenul ca sursă și au vizat pe lângă obiectivele menționate și o uzină de desalinizare a apei din Al-Shaqeeq, o centrală electrică din Dhahran al Janub și o instalație de gaz din Khamis Mushait.
În centrul acestei rivalități dintre cele două se află dorința lor conflictuală de a modela politica regională după bunul lor plac. O luptă între șiiți și sunniți. O luptă cu tentă religioasă? În mod sigur! China prin inițiativa One Belt One Road a listat prietenii indiferent de acrimoniile dintre ei. Legăturile bilaterale au înflorit, chiar și în zone controversate, dar Beijingul a evitat să-și asume un rol activ în negocierea păcii între rivalii regionali.
Evitarea expunerii la critici a fost esențială pentru această strategie de echilibru. Dornic să-și dezvolte și să-și promoveze relațiile atât cu Arabia Saudită, cât și cu Iranul, Beijingul s-a ținut adesea departe de disputele lor. Într-adevăr, în timpul turneului său în Orientul Mijlociu din 2016, la doar câteva săptămâni după ruptura diplomatică saudit-iraniană, președintele Xi Jinping s-a asigurat că semnează un parteneriat strategic cuprinzător (ăștia sunt termeni agreați la Beijing în documentele oficiale) cu fiecare dintre aceste state. Acest lucru a fost pe fundalul unei neutralități concertate în ceea ce privește disputa lor. Într-adevăr, întrebat dacă China va media, ministrul adjunct de externe de la acea vreme Zhang Ming (actualmente secretarul general al Organizației de Cooperare din Shanghai) a spus simplu: „China a luat întotdeauna o poziție echilibrată și justă”. Cu doar șapte ani în urmă, dar când lucrurile erau grele, China nu era acolo pentru a remedia lucrurile între cei doi parteneri ai săi.
Arabia Saudită a precizat de mult timp că caută o soluție de înțelegere cu Iranul. Oficialii saudiți au purtat mai multe runde de discuții cu omologii lor iranieni în ultimii doi ani, inclusiv în Irak și Oman. Într-un interviu din 2019, Prințul Mohammed a spus că un război între Arabia Saudită și Iran ar duce la creșterea vertiginoasă a prețului petrolului și ar provoca „colapsul total al economiei globale”, ceea ce înseamnă că „o soluție politică și pașnică este mult mai bună decât cea militară”.
După a urmat ceea ce am scris mai sus: un atac asupra Arabiei Saudite. În același timp, invazia Ucrainei de către Rusia a atras atenția puterilor globale în alte părți, lăsând guvernelor din Golf un sentiment și mai puternic că trebuie să depindă de ele însele. Mișcarea către reconciliere este parțial determinată de provocările cu care se confruntă prințul Mohammed acasă, în timp ce revizuiește aproape fiecare aspect al vieții din Arabia Saudită. Planul său de transformare atotcuprinzător, „Viziunea 2030”, solicită diversificarea economiei dependente de petrol prin atragerea de investiții străine și necesită construirea de noi sectoare precum turismul de lux și divertismentul.
El a spus că dorește ca zeci de milioane de expatriați să revină în regat, iar guvernul vrea să găzduiască Expoziția Mondială în 2030. Toate aceste ținte ar fi deosebit de dificil de atins cu un război activ cu rebelii susținuți de Iran în Yemenul de la granița de sud a regatului și cu rachete care-ți zboară deasupra capului. Mohammed este, de asemenea, dornic să prezinte regatul ca un arbitru neutru într-o lume polarizată de invazia Rusiei în Ucraina. Ministrul saudit de externe a călătorit în Ucraina și în Rusia în ultima lună, acordând ajutor umanitar și oferindu-se să medieze conflictul.
Și încă un lucru: toate aceste mișcări nu înseamnă că Arabia Saudită renunță la Statele Unite ca principalul garant al securității. Statele Unite furnizează marea majoritate a armelor și sistemelor defensive ale regatului. Dar totul înseamnă o slăbire relativă a supremației Americii în regiune, deoarece oficialii saudiți își extind legăturile în China, Coreea de Sud și India. Vom vedea răspunsul Americii prin ceea ce va decide cât de curând Congresul SUA referitor la politica din Orientul Mijlociu.
Revoluția tehnologică a Chinei sau cum amenință Beijingul dominația SUA
În 2007Apple a început să producă iPhone-uri în China. La acea vreme, firmele chineze nu puteau produce aproape niciuna dintre componentele iPhone-ului. Acestea erau importate din Germania, Japonia și Statele Unite. China numai asambla telefoanele în fabricile Foxconn din Shenzhen, așa cum facem și noi astăzi cu o parte din tehnica militară. Situația s-a schimbat odată cu apariția iPhone X, în 2018 când firmele chineze încep să producă multe dintre componentele sofisticate din interiorul lor, inclusiv chipuri și baterii. Astăzi, firmele chineze de tehnologie reprezintă mai mult de 25% din costurile cu valoare adăugată ale dispozitivului. China este în fruntea tehnologiilor emergente, cum ar fi inteligența artificială și calculul cuantic. Beijingul încearcă să depășească Statele Unite într-o gamă tot mai mare de tehnologii strategice.
Astfel, în 2022, administrația Biden a impus noi restricții privind vânzarea tehnologiei avansate de producere de chipuri către firmele chineze, în timp ce a susținut tehnologia din SUA prin ”CHIPS & Science Act” cu o ființare de 280 de miliarde de dolari. Pentru Statele Unite și aliații săi, sosirea Chinei ca putere tehnologică majoră oferă lecții cruciale. Spre deosebire de Japonia și Coreea de Sud, China nu a reușit să stabilească noi categorii de electronice de larg consum, precum camerele digitale sau consolele de jocuri. De asemenea Beijingul nu a reușit să concureze cu Europa și Statele Unite în materie de automobile sau avioane.
În schimb, în cea mai mare parte, companiile chineze s-au concentrat pe fabricarea de produse pe care le pot vinde la prețuri mai mici în lumea în curs de dezvoltare. Lipsa relativă a mărcilor chineze proeminente a întărit o înțelegere occidentală asupra poziției Chinei care spune că Beijingul este o fabrică fără o capacitate de inovare. China a rămas din punct de vedere tehnologic în urmă. În fabricarea chipurilor logice – procesoarele din interiorul tuturor produselor digitale – firmele chineze sunt cu cel puțin cinci ani în urma TSMC, compania taiwaneză care este lider global în semiconductori avansați.
Pentru mașinile de litografie extrem de importante (una constă în jur de 130 milioane USD și se transporta cu un tren cu zeci de vagoane), utilizate pentru imprimarea modelelor de microprocesoare pe plăcile de siliciu și a echipamentele de metrologie, utilizate pentru controlul calității într-un proces de producție care necesită sute de pași, firmele chineze se bazează în mare parte pe importurile din Japonia, Statele Unite și Europa. Și abia acum fac primii pași în crearea instrumentelor software necesare pentru proiectarea celor mai avansate chipuri. Războiul Rece economic continuă.
Decenii de spionaj corporativ sponsorizat de stat, hacking, dumping și restricții draconice, inclusiv transferuri forțate de tehnologie pentru accesul pe piață făcute de China, au condus la sancțiuni de represalii asupra accesului Chinei la cea mai importantă industrie a secolului 21, semiconductorii. Țările de Jos găzduiesc ASML, un jucător cheie în lanțul mondial de aprovizionare cu semiconductori (vorbim aici de mașinile de litografiere). Olanda, SUA și Japonia sunt singurele producătoare de mașini avansate de imprimare a chipuri. Mașinile sunt necesare pentru a realiza chipuri de ultimă generație, care sunt inima tuturor aparatelor inteligente, de la computere și smartphone-uri până la mașini, drone și rachete ghidate.
Sufocarea accesului Beijingului la acestea va deraia planurile Chinei de a-și crea propriile surse de semiconductori moderni și ar putea să-i arunce economia înapoi cu decenii. Știrile din Țările de Jos vin exact în momentul în care Germania efectuează o renunțare zgomotoasă la rețeaua 5G construită de chinezi. Guvernul lui Olaf Scholz se pregătește să forțeze companiile de telecomunicații să scoată din rețelele echipamentele fabricate de Huawei și ZTE din China – după ce Deutsche Telekom, Vodafone și Telefonica au ignorat ani de zile avertismente și au construit 59% din noua rețea 5G a Germaniei cu componente Huawei. Dar, în mijlocul acestor vulnerabilități grave, China face progrese rapide în multe alte tehnologii.
Firmele chineze au câștigat rapid teren față de omologii lor europeni și japonezi în producția de mașini-unelte avansate, cum ar fi roboții industriali. China este lider mondial în construirea de infrastructuri moderne, inclusiv cale ferată de mare viteză și rețele 5G sau 6G. În 2019, China a devenit prima țară care a aterizat un Rover pe partea nevăzută a Lunii, un an mai târziu, oamenii de știință chinezi au realizat o comunicare cu criptare cuantică prin satelit, împingând țara mai aproape de a crea comunicații cuantice. China are ce mai modernă stație spațială Tiangong. Ne confruntăm astăzi cu o realitate diferită în care firmele chineze au început să facă propriile inovații semnificative, inclusiv în domenii strategice pe care Statele Unite le-au prioritizat deja. Un fapt incontestabil este că Beijingul a construit clustere industriale cu firme precum Caterpillar, General Electric și Tesla care au devenit mari angajatori în China și care au transferat cunoștințe inginerești lucrătorilor chinezi.
Spre deosebire de Japonia, care a menținut o piață aproape închisă în deceniile sale de creștere postbelică, China și-a stimulat semnificativ ascensiunea industrială, învățând direct de la firme străine. Și mai este o lecție: în ciuda războiului comercial pornit de Trump Beijingul s-a abținut de la represalii semnificative împotriva firmelor americane din China pentru că recunoștea expertiza managerială a străinilor.
Washingtonul prin echipa lui Biden trebuie să decidă rapid cum să răspundă la agenda Beijingului. Dacă ar opta pentru decuplarea economică și confruntarea deschisă, fiecare țară din lume ar fi nevoită să se alinieze la o parte sau alta, iar riscul escaladării ar crește. Pot Washingtonul și Beijingul evita un astfel de rezultat? Este greu de crezut că cele două părți își pot găsi drumul către un cadru pentru a-și gestiona relațiile diplomatice, operațiunile militare și activitățile în spațiul cibernetic în cadrul unor parametri conveniți care să maximizeze stabilitatea.
Ar trebui să ne întoarce la lecțiile secolului XX care ne spun că cele două țări trebuie să ia în considerare ceva asemănător cu procedurile și mecanismele pe care Statele Unite și Uniunea Sovietică le-au pus în aplicare pentru a guverna relațiile lor după criza rachetelor cubaneze – dar în acest caz, fără a trece, mai întâi, prin experiența unui război devastator care se profilează la orizont în Marea Chinei de Sud. Există diferite moduri de a arăta curaj prezidențial. Exemple sunt: unul se urcă într-un tren pentru a vizita Kievul în mijlocul războiului de acolo, un altul ridică telefonul și îl sună pe Xi Jinping într-un moment de deteriorare bruscă a relațiilor dintre SUA și China. Unii dintre consilierii președintelui Ronald Reagan au crezut că este ”nebun” să se întâlnească cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov în Islanda în 1986. Dar întâlnirea a fost un punct de inflexiune pozitiv pentru arhitectură de securitate globală.
Post Scriptum: China are un nou șef militar. Numele lui este generalul Li Shangfu și a fost sancționat de oficialii americani în septembrie 2018 pentru achiziționarea a 10 avioane de luptă Su-35 în 2017 și echipamente legate de sistemul de rachete sol-aer S-400 de la principalul exportator de arme al Rusiei- Rosoboronexport. În 2016, Li a fost numit comandant adjunct al noii Forțe de Sprijin Strategic a PLA - un organism de elită însărcinat să accelereze dezvoltarea capacităților spațiale și de război cibernetic ale Chinei. Mandatul lui la Comisia Militară Centrală a evidențiat legăturile sale cu Xi, care și-a întărit controlul asupra armatei.
Li are legături strânse cu Zhang Youxia, un aliat militar apropiat al lui Xi, pe care Li l-a înlocuit ca șef al departamentului militar. Zhang a fost promovat prim-vicepreședinte al Comisia Militară Centrală în timpul Congresului Partidului Comunist din octombrie 2022, iar Li l-a urmat în grupul de șapte persoane care conduce Comisia. În calitate de ministru al apărării, Li este implicat îndeaproape în relațiile militare din Asia, participând la evenimente precum întâlnirile liderilor asiatici ai apărării și Dialogul informal Shangri-La privind securitatea derulat la Singapore.