Moammar Gaddafi a fost răsturnat de o coaliție occidentală, după ce renunțase la programul său nuclear și la sprijinirea teroriștilor. Regimul din Pakistan, care deține arme nucleare, l-a adăpostit vreme de un deceniu pe cel mai căutat terorist din toate timpurile (Bin Laden) și nu a pățit nimic, ba chiar este sprijinit de Washington. Nici lui Kim Jong-un, care patronează cea mai sinistră dictatură din lume, nu i se întâmplă nimic, pentru că are arme nucleare. Christina Lin, membră a Center for Transatlantic Relations la SAIS Johns Hopkins University și cercetătoare la IHS Jane’s, semnează un articol incendiar pentru Asia Times. Un articol pe care am decis să-l prezentăm integral, în ciuda unor tușe anti-americane, tocmai pentru luciditatea și directețea ideilor sale.

În 2011, Christian Science Monitor publica un foarte instructiv articol despre învățămintele războiului Statelor Unite în Libia. Intitulat „O lecție tulburătoare despre Libia: Nu renunțați la armele nucleare”, materialul din ziarul american sublinia că dacă un stat renunță la armele nucleare, riscă să fie invadat de către Statele Unite.

În 2003, Moammar Gaddafi a acceptat să renunțe la abia lansatul său program nuclear în schimbul recunoașterii diplomatice și integrării în politica economică globală. Cu toate acestea, în 2011, el a fost ucis iar țara sa distrusă, când Statele Unite au provocat o schimbare violentă de regim în Libia.

În 1983, Israelul a distrus reactorul nuclear Osirak. În 2003, Statele Unite au invadat Irakul și l-au ucis pe Saddam Hussein într-o altă schimbare violentă de regim.

În 2007, Israelul a distrus reactorul nuclear Al-Kibar din Siria. În 2011 - 2012, după modelul schimbării de regim din Libia, Statele Unite în colaborare cu Arabia Saudită, Qatar și Turcia, au început operațiunile de schimare a regimului lui Assad din Siria.

Toate acestea impun întrebarea: Ar mai fi fost Statele Unite atât de dornice să invadeze aceste state, dacă ele dețineau arme nucleare?

Generalul Wesley Clark, fost comandant al forțelor NATO din Europa, a dezvăluit că în 2001 Pentagonul avea o listă cu șapte țări în care urmărea o schimbare de regim: Irak, Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și Iran. Generalul era uluit că nici una dintre aceste țări nu avea legături cu Al-Qaida sau cu Arabia Saudită, implicate în atacurile de la 11 septembrie 2001.

Acum, când multe dintre țintele de pe listă au fost deja bifate, unele dintre statele rămase ar putea fi constrânse să apeleze la factorul suprem de descurajare pentru a evita o schimbare de regim. De fapt, Coreea de Nord a citat explicit Libia și Irakul ca prime exemple pentru care Phenianul nu va renunța niciodată la armele sale nucleare.

În ianuarie 2016, când Phenianul a realizat al patrulea test nuclear, agenția sa de stat KCNA a afirmat: „regimul Saddam Hussein în Irak și regimul Gaddafi în Libia nu puteau scăpa fatalității de a fi distruse, după ce au fost private de bazele dezvoltării nucleare și au renunțat la programele nucleare de bună voie”.

Este de asemenea o ironie a sorții că după ce Gaddafi a renunțat la programul său nuclear, iar Tripoli a fost citat ca un model pentru Iran și Coreea de Nord pentru a urma programul de dezarmare nucleară, acum a devenit un model pentru înarmare nucleară.

Așa cum Doug Bandow argumenta în The National Interest, politica externă americană a „schimbărilor de regim” ar putea avea acum neașteptatul rezultat de a provoca statele săși caute garanțiile de securitate în armele nucleare, de vreme ce „nici un stat, oricât de apropiat ar părea de Washington la un moment dat, nu se poate simți la adăpost de o tentativă viitoare de schimbare de regim”.

Într-adevăr, Turcia ar putea fi unul din aceste state. Elogiată ca aliat NATO vreme de decenii, după recentul puci eșuat, Ankara ar putea apela la calea nucleară pentru a descuraja o viitoare schimbare de regim.

Așa cum Reza Sanati observa în Christian Science Monitor, tratamentul Statelor Unite față de Libia și Pakistan diferă sensibil, mai ales ca urmare a prezenței armelor nucleare. Tripoli a renunțat la programul său nuclear și a pus capăt sprijinului acordat terorismului, în schimbul beneficiilor occidentale, și cu toate acestea a fost atacat. În schimb, Pakistanul care dispune de arme nucleare l-a ascuns pe teritoriul său pe cel mai căutat terorist al tuturor timpurilor, Bin Laden, vreme de un deceniu, a sprijinit grupările jihadiste ale Talibanilor, și cu toate acestea nu a suferit nici o consecință și încă se bucură de sprijinul economic și militar al Statelor Unite.

Doug Bandow oferă o lecție de luciditate în urma faptului că războiul Statelor Unite împotriva Libiei „a făcut mai mult decât să destabilizeze Africa de Nord. Graba Occidentului de a răsturna un guvern care a renunțat la armele nucleare reprezintă un nou îndemn pentru proliferare. Washingtonul ar putea să regrete acest precedent mulți ani de-acum încolo.”

Totuși, oricine privește atent la politica actuală nu are câtuși de puțin impresia că Washingtonul ar regreta acest precedent. Dimpotrivă, pare hotărât să continue să bifeze țintele de pe listă și folosește „drepturile omului” ca armă pentru a-și atinge scopurile.

Deja o fotografie a unui băiețel rănit în Alepul de Est este vehiculată în toată presa americană în încercarea de a forța o invazie masivă în Siria pentru a lichida operațiunea răsturnării regimului. Cu toate acestea, o fotografie asemănătoare, a unei fetițe din Alepul de Vest (controlat de regimul Assad), rănită de tirurile jihadiștilor sprijiniți de Statele Unite, nu a ajuns deloc în așa-zisa presă „mainstream”.

Nici fotografia unui băiețel refuzând să-și părăsească mama îngropată sub dărâmături, în urma unui atac americano-saudit împotriva Yemenului.

Nici imaginea unei fetițe yemenite care se luptă să facă rost de apă de băut într-o țară complet distrusă de raidurile americano-saudite.

Acest fel de umanitate selectivă și violență a Statelor Unite de a continua agenda schimbărilor de regim nu face decât să prelungească suferințele civililor și mai ales ale copiilor.

Senatorul american Chris Murphy declara pentru CNN săptămâna trecută:

„Există o amprentă americană pe fiecare viață de civil pierdută în Yemen. Statele Unite furnizează bombele, avioanele, le realimentează în aer și oferă informații și asistență specializată pentru saudiți.”

Toate acestea impun și întrebarea: cât de serioase sunt Statele Unite în combaterea ISIS, de vreme ce sprijină regimul saudit și Wahhabismul său.

Într-un clip difuzat pe CNN, fostul imam al Marii Moschei din Arabia Saudită declara:

„Avem aceleași crezuri ca ISIS. Împărtășim ideologia lor, dar o exprimăm într-un mod mai rafinat.”

Există o amprentă americană și pe viețile de civili pierdute în diferitele țări pe care Statele Unite le-au vizat pentru o schimbare de regim – Irak, Libia, Siria. Drept urmare, pentru a evita o soartă similară și pentru a-și proteja copiii, mai multe țări ar putea apela acum la opțiunea nucleară ca factor ultim de descurajare în fața riscului unei schimbări de regim.