După un prânz cu "omologul" său, Cristian Mungiu, regizorul francez distins anul acesta cu Palme d'Or a vorbit despre filmul său şi viaţa după Cannes.

De şapte luni, Laurent Cantet (47 de ani) face exact ce făcea acum un an Cristian Mungiu: călătoreşte în permanenţă, are sesiuni interminabile de interviuri şi urmează cam acelaşi traseu cu „432”: Palme d’Or la Cannes, Globul de Aur, Oscar.

După un prânz cu Mungiu, aseară, regizorul francez le-a vorbit cinefililor români la avanpremiera filmului său, „Entre les murs”/ „În clasă”, la Cinema Pro, în cadrul Festivalului Filmului Francez.

De vineri, filmul cu aparenţă de documentar despre relaţia dificilă dintre un profesor şi elevii săi intră în pe marile ecrane din RomĂnia. „În clasă” îi aparţine în aceeaşi măsură şi lui François Bégaudeau, autorul cărţii care a inspirat-o (tradusă la Nemira), co-scenaristul şi protagonistul propriei poveşti.

Într-un interviu acordat EVZ, Laurent Cantet vorbeşte despre discuţiile pe care le-a iscat filmul în Franţa, drumul spre Oscar şi nopţile departe de casă, după Palme d’Or.

EVZ: V-aţi întâlnit astăzi „omologul” român, pe Cristian Mungiu. Cum vi s-a părut filmul său? Laurent Cantet: M-a emoţionat foarte tare. M-a interesat foarte tare realitatea care l-a inspirat, e o poveste tragică ce m-a atins profund. Şi mi se pare că a lucrat formidabil cu actorii.

Cum e viaţa după Palme d’Or? Poate schimba profund cariera unui regizor? De la Palme d’Or încoace, ce-i drept, nu prea mai apuc să stau pe acasă, nici să dorm. Sincer, nu cred că am dormit mai mult de 15 nopţi în patul meu. Am zile întregi în care dau numai interviuri, iar seara prezint filmul – uneori am senzaţia că sunt un fel de maşină care face toate astea. Pe de altă parte, aşa ceva ţi se întâmplă o dată viaţă... În afară de asta, cred că-mi va facilita realizarea următorului film şi că, dacă voi mai avea timp într-o bună zi să fac unul, îmi va fi mai simplu să strâng banii de care am nevoie. În plus, cred că nu voi mai fi nevoit să duc muncă de convingere în ce priveşte metoda mea de lucru şi îmi voi putea regiza filmul exact cum cred eu de cuviinţă, adică lucrĂnd cu actori neprofesionişti, repetând zile întregi după un scenariu foarte deschis la idei şi improvizaţie. E drept că cei care vor investi în el vor face un pariu, însă îmi va fi mie mai simplu să-i conving că vor câştiga pariul.

„Dezbaterile despre educaţie sunt un sport naţional”

Experienţa din film e traductibilă pentru publicul american şi, implicit, pentru cei care vor acorda Oscarurile? Cred că am stat de vorbă cu sute de jurnalişti americani când mi-am prezentat filmul în Statele Unite şi toţi făcuseră legătura între situaţia din film şi cea din societatea lor. E adevărat că pe ei îi interesa mai mult dimensiunea multiculturală: cum poate rezista o clasă atât de compozită şi cum poate contribui şcoala la integrarea imigranţilor. Deşi relaţia profesor-elev în America e mai deschisă, mai flexibilă ca în Europa, metodele lor pedagogice şi ale noastre sunt similare, deci n-a fost deloc o surpriză să le regăsească în film.

„În clasă” a creat dezbateri şi chiar controverse în Franţa, pe tema educaţiei. Asta v-aţi şi dorit? În Franţa, dezbaterile despre educaţie sunt mai vechi decât filmul, sunt un sport naţional. Problema e că dezbaterea e foarte ideologizată: pe de o parte sunt tradiţionaliştii, pe de alta, moderniştii. Eu voiam să evit acest lucru, să mă plasez de o parte sau alta a baricadei. Voiam doar să arăt ce se poate întâmpla în şcoală. Unii au avut senzaţia că acest film e de fapt documentar, iar eu vă spun că nu e, şi că alege momentele de tensiune, de derapaj din timpul anului şcolar. Profesorii, în special, au refuzat să se recunoască în proful din film. Ei au o meserie în care sunt foarte expuşi, în care toată lumea îi judecă şi lor le e teamă de această etichetă, a profesorului slab.

Aparenţa de documentar a fost de fapt foarte bine studiată, repetată? Elevii par filmaţi la ore normale... Am început prin a ne cunoaşte toţi foarte bine, prin a ne familiariza unii cu alţii. Eu le ceream să improvizeze, îi filmam, luam notiţe, modificam scenariul în funcţie de asta. Apoi, când filmam, le dădeam repere foarte clare, replici pe care voiam să le aud spuse exact – uneori reluam şi de zece ori o secvenţă - iar improvizaţia se reducea către zero. E foarte amuzant că, recitind scenariul, cu toate modificările aduse la sugestia elevilor, am constatat că e foarte apropiat de carte.

Deci „metoda Cantet” include neapărat actorii neprofesionişti. Obişnuiesc să lucrez cu neprofesionişti la toate filmele mele. Mă interesează cum văd ei ce filmez eu şi de fiecare dată ei sunt cei care îmbogăţesc scenariul. Creez momente relaxante în care râdem mult, ne cunoaştem, în aşa fel încĂt să ne facă plăcere să fim în aceeaşi echipă. Nu e dificil, e chiar interesant.

Am sentimentul că nu voi mai face un alt film

Pentru actorul principal, aţi avut o alegere inedită: chiar autorul cărţii, François Bégaudeau... E, într-adevăr, inedită. Ce m-a impresionat pe mine în cartea lui sunt toate detaliile demne de un documentar, descrise de o persoană din interiorul sistemului. De acest tip de persoană aveam nevoie. Mă interesa totodată şi genul acesta de profesor care îi atrage pe copii să vadă dincolo de aparenţe, să-i pună faţă în faţă cu limitele judecăţii lor. Pentru că voiam să colaborez cu specialişti într-ale şcolii mai degrabă decĂt cu specialişti în cinema, mi s-ar fi părut ciudat să pun pe altcineva în rolul principal. Iar lui François i-a plăcut foarte mult metoda mea de lucru şi era deschis către improvizaţie.

Aveţi timp măcar să vă gândiţi la un nou film, după „În clasă”? Nu pot să mă concentrez la nimic. Mai aştept câteva luni, să se termine toată nebunia aceasta, şi să mă repun pe picioare. Filmul ăsta mi-a dat o asemenea senzaţie de libertate, încât voi  încerca să fac următorul proiect în acelaşi mod.

În toată această nebunie a interviurilor, prezentărilor, călătoriilor, ce vă lipseşte cel mai mult? În primul rând familia mea, prietenii mei - pe scurt, o viaţă socială. Să merg la cinema, din când în când, pentru că de la Cannes încoace nu am văzut decât trei filme. Şi să mă eliberez puţin de această presiune şi de sentimentul din ce în ce mai puternic că poate nu va mai fi un alt film, că poate nu voi mai putea face altceva, că am spus ce aveam de spus. E o senzaţie dezagreabilă, care te destabilizează, pe care sunt sigur că o s-o depăşesc.

Actori

Elevi şi profesori, în propriile roluri Fără a da soluţii sau sentinţe, filmul „În clasă” încearcă să ilustreze complexitatea relaţiei profesor-elev şi dificultatea de a gestiona o clasă în care cei mai mulţi elevi sunt copii de imigranţi ale căror familii înfruntă deja problema integrării în societate. Senzaţia de documentar pe care o lasă pelicula este de fapt foarte bine studiată. Laurent Cantet a ales pentru film mai mulţi elevi dintr-o şcoală pariziană, cu care a repetat săptămĂnal, timp de un an. Profesorii din acelaşi colegiu – inclusiv Anne Moroianu, profesoară căsătorită cu un romĂn, prezentă şi ea la Bucureşti – şi-au jucat propriile roluri. Deschis improvizaţiei, regizorul a cumulat toate sugestiile elevilor, ţinĂnd însă ca replicile finale să fie rostite exact. Protagonistul François Bégaudeau, el însuşi profesor la Paris, e în elementul său. În clasa în care a filmat, Cantet a montat trei camere în colţuri diferite, în aşa fel încĂt să surprindă toate detaliile. Înainte de filmul cu Palme d’Or, cineastul a mai regizat „Ressources umaines” (un Cesar pentru debut), „L’emploi du temps” şi  „Vers le Sud”.