Nici o variantă - aprobarea sau respingerea pretențiilor creditorilor - nu este ușoară; ambele implică riscuri uriașe. Un editorial semnat de laureatul Nobel pentru economie, americanul Joseph Stiglitz, în The Guardian.

Exacerbarea certurilor și a remarcilor sarcastice care răsună tot mai puternic în interiorul Europei le-ar putea părea neofiților că este consecința inevitabilă a sfârșitului amar al negocierilor dintre Grecia și creditorii ei. De fapt, liderii europeni încep să arate adevărata natură a disputei asupra datoriei, iar realitatea nu este prea plăcută: este vorba de putere și democrație mai mult decât de bani și economie.

Desigur, măsurile economice pe care Troika (Banca Centrală Europeană, Comisia Economică și Fondul Monetar Internațional) le-a impus Greciei au fost abisale, ducând la un declin cu 25% al Produsului Intern Brut. Cred că nu a mai existat o asemenea prăbușire economică deliberată și cu consecințe atât de catastrofale. Rata șomajului în Grecia în rândurile tinerilor, de exemplu, depășește 60%.

Este uluitor că Troika a refuzat să-și asume vreo responsabilitate pentru toate acestea sau măcar să recunoască ce prognoze și simulări proaste a făcut. Dar ceea ce este și mai surprinzător e că liderii europeni nu au învățat nimic. Troika tot mai cere Greciei un excedent bugetar (excluzând plata dobânzilor) de 3,5% din PIB în 2018.

Economiști din întreaga lume au catalogat această țintă ca fiind împovărătoare, deoarece atingerea ei ar duce la o scădere economică și mai mare. Într-adevăr, chiar dacă datoria Greciei este restructurată, țara va rămîne în recesiune dacă alegătorii de aici aleg să se supună țintelor Troicii în referendumul fulger din acest weekend.

Transformarea unui mare deficit primar într-un surplus, așa cum a făcut-o Grecia în ultimii cinci ani, a fost realizată de puține țări în lume. Și, deși costurile suferințelor umane au fost uriașe, recentele propuneri ale guvernului grec au mers și mai departe, în întâmpinarea cererilor creditorilor.

Trebuie s-o spunem clar: aproape nimic din marea cantitate de bani împrumutată Greciei nu a mers de fapt la greci. A fost folosită pentru a plăti creditorii din sectorul privat, inclusiv băncile germane și franceze. Deși Grecia nu s-a ales cu mare lucru, a plătit scump pentru a proteja sistemele bancare ale acestor țări. FMI și alți creditori „oficiali” nu au nevoie de banii pe care îi cer. Într-un scenariu obișnuit, banii primiți de la Grecia vor fi folosiți pentru a împrumuta din nou Grecia.

Dar, încă o dată, nu despre bani este vorba. Este vorba de a folosi termenele-limită pentru a forța Grecia să se supună și să accepte inacceptabilul - nu doar măsuri de austeritate, dar și alte politici regresive și împovărătoare.

De ce ar face Europa asta? De ce liderii Uniunii Europene se opun referendumului și refuză chiar și să prelungească cu câteva zile termenul-limită de 30 iunie al plății către FMI? Europa nu iubește democrația?

În ianuarie, cetățenii greci au votat pentru un guvern hotărât să pună capăt austerității. Dacă guvernul și-ar fi pus în practică promisiunile din campania electorală, ar fi trebuit să respingă de mult toate propunerile creditorilor. Însă a dorit să le dea grecilor șansa de a jdueca asupra acestei chestiuni, atât de critică pentru viitorul bunăstării în țara lor.

Această grijă pentru legitimitatea populară nu este compatibilă cu politicile din Zona Euro, care nu a fost niciodată un proiect prea democratic. Multe dintre guvernele care o compun nu au cerut aprobarea popoarelor lor pentru a-și ceda suveranitatea în favoarea Băncii Centrale Europene. Când Suedia a făcut-o, suedezii au spus nu. Au înțeles că șomajul va crește dacă politica monetară a țării va fi stabilită de o bancă centrală a cărei unică preocupare este inflația (și de asemenea că stabilitatea financiară va fi neglijată). Economia va suferi, deoarece modelul economic pe care se bazează Zona Euro este conceput pe relații de putere care îi dezavantajează pe cei care muncesc.

Și, cu siguranță, ceea ce vedem acum, la 16 ani după ce Zona Euro a instituționalizat acest tip de relații, este contrariul democrației: mulți dintre liderii europeni vor să vadă sfârșitul guvernului stângist al premierului Alexis Tsipras. La urma urmei, este foarte incomod să vezi în Grecia un guvern atât de opus tipurilor de politici care au mări inechitatea în atâtea țări dezvoltate și care luptă împotriva bunăstării. Liderii europeni par să creadă că în final vor putea supune guvernul Greciei prin a-l forța să accepte un acord care contravine mandatului său.

Este greu să dai un sfat Greciei cum să voteze pe 5 iulie. Nici o variantă - aprobarea sau respingerea propunerilor Troicii - nu va fi ușoară, și amândouă implică riscuri uriașe. Un DA ar însemna recesiune aproape fără sfârșit. Poate că o țară epuizată - una care și-a vândut toate valorile și ai cărei tineri străluciți au emigrat - va primi în sfârșit iertarea datoriei; poate că contractându-se și devenind o economie medie, Grecia va deveni în sfârșit aptă pentru a primi asistență de la Banca Mondială. Toate acestea s-ar putea întâmpla în următorii zece ani, sau poate douăzeci.

Dimpotrivă, un NU ar putea măcar deschide posibilitatea ca Grecia, cu lunga ei tradiție democratică, să-și ia destinul în propriile mâini. Grecia ar putea câștiga oportunitatea să-și clădească singură viitorul, care, deși nu atât de prosper ca trecutul, este cu mult mai plin de speranță decât scandaloasa tortură a prezentului.