În China e bine să-ți rezolvi treburile matinale înainte să pleci la drum. Că să găsești un WC e o aventură întreagă

Când am ajuns a doua oară la Shanghai, prin februarie ’97 – că prima oară fusesem pe malul afluentului Huangpu, care trece ca Dâmbovița prin ombilicu’ metropolei chinezești, cu doi ani înainte – mai să nu recunosc orașul. Construiseră ăia vizavi, în Pudong, care văzut cu doi ani în urmă, arăta ca Bulevardul Victoria Socialismului – acualmente Unirii – în 1989, ceva de speriat. Un singur lucru rămăse cam la fel, și cre’ că și acu’ e identic: afluența joncilor chinezești care bântuiau pe Huangpu.

Eram cu fostul meu coleg de școală de marină și de ziar Doru Iordache. Vaporul, adică cargoul de 16.600 TDW Lerești, era urcat pe un doc plutitor dintr-un șantier de pe insula Chongming, de pe Yangtze, unde-l sablau ciuciunghezii și p-afară și pe dinăuntru, că mai era puțin și-l mânca rugina de tot.

De cu seară, ne troznisem la vapor cu un coniac chinezesc. Grand Dragon îi zicea, un cocârț care îți ardea esofagu’ și-ți lichefia mațele. Se întâmplase la o „nuntă”, ca-așa li se zicea pe navele Navromului chefurilor de la bord, care se iveau din motive mai mult sau mai puțin inventate, de la faptul că ți-a născut nevasta, până la evenimentul că a fătat scroafa soacră-tii nouă purcei.

Io, precaut, m-am dus să mă culc și i-am zs lu’ Doru: „Mă băiatule, vezi că, mâine, ne trezim pe la cinci, că la șase plecăm cu „Hovercraft”-ul la Shanghai. Du-te și te culcă!”. Adică pe o navă modernă, pe pernă de aer, că la chinezi se naviga și ca acu’ șapte mii de ani și ca în secolul XX. P-ăla l-a durut fix acolo unde nu se spune de sfatul meu frățesc și s-a troznit în așa hal că dimineață avea o față de parcă dormise în mașina de spălat.

Frigăruile chinezești și ce mîncase ăla care fusese la budă înainte lu’ Doru

Well, am ajuns noi la Shanghai unde, pe faleză, ne-au întâmpinat o sumedenie de mirosuri care mai de care mai îmbietoare pentru mine, dar care pentru Doruleț erau ca o budă soldățească înfundată și nespălată de o lună. Era mai galben la meclă ca urmașii lu’ Mao. Dau să-mi iau un soi de frigărui de la o tonetă ambulantă, habar n-am cu ce carne de șopârlă sau ce mama dracu’ era pe bețele alea, și-mi întinde chinezoiu’ două bucăți. Le iau, da’ n-aveam cum să scot yuanii din buzunar. Și-i zic lu’ Doru să le ia el. Ăla din galben se face verde. Mirosul halelii alea prăjite în ulei de soia mai să-i distrugă fengshuiul, și-așa sensibil, de mahmur. Le ia și-l văd că desface brațele de parcă-l crucificasem, să nu simtă duhoarea. Mă rog, până la urmă l-am scăpat de „povară”, pe care am mâncat-o cum se mănâncă pe la noi vata pe băț. Omu’ cu stomacu’n gât, mă somează: „Hai dracu’ d-acilea, că mă ia de la lingurică!”.

Plecăm, la pas, prin centru. Doru, cu ochii scoși, căuta un coș de gunoi să „debalasteze”, că nu mai putea. Numai că ai dracu’ chinezoii ăia făcuseră coșurile de gunoi stradale numai cu orificii laterale, de nu putea Doru să vomite la orizontală. Nici la un McDonald n-a reușit să-și rezolve problema, că la WC nu se intra decât dacă tastai un cod care era scris pe bonul fiscal de la comandă și era o coadă de s-a lăsat păgubaș. Iar toaletele publice nu se inventaseră pe atunci în China sa nu știam  noi să le identificăm.

Urcăm pe o pasarelă, că acolo nu prea erau treceri de pietoni, și-mi vine ideea să mă trag în poză de acolo de sus. Și cum stăteam io, ca un topmodel, să mă prindă bine în fotografie îl aud pe colegu’, pe un ton catastrofic: „Dacă mai stăm aici, borăsc pe poporu’ chinez!”. M-am spart de râs.

Până la urmă Doruleț a reușit să scape de povară, că a intrat într-un hotel și s-a repezit în buda de lângă recepție. Nici n-am avut timp să fumez juma’ de țigară, că iese d-acolo fericit: „Gata! E bine. Am rezolvat! Cre’ că ăla de dinaintea mea mâncase pește...”. Aferim!