Am hotărât să abordez diferit o patologie care sperie foarte mulţi părinţi, o patologie care a ajuns să fie considerată o etichetă într-o societate care nu este instruită şi nu are dezvoltată o cultură sau o educaţie medicală adecvată.
Ca subiect de film, autismul şi alte afecţiuni psihiatrice se pare că sunt tentante. Sunt tentante atât pentru producători, cât şi pentru cei care vizionează. A juca rolul unei persoane cu autism, a empatiza cu aceasta intrând în pielea personajului nu este un lucru deloc uşor. Puţini actori sunt cei care se apropie cât mai fidel de realitate, pentru că un astfel de rol ar trebui să implice mai ales curajul de a fi celălat, de a trăi autismul şi, mai presus de orice, de a-l înţelege. În final, acest lucru presupune a schimba ceva, în sens pozitiv, în viaţa proprie şi a celorlalţi. Nici pentru regizori şi scenarişti nu este un subiect uşor abordabil. Pentru a face ceva cu adevărat autentic, ceva care să reflecte realitatea efectivă, de cele mai multe ori se alege calea cea mai sigură a transpunerii în scenă a unor cazuri reale, lăsând apoi regia să dezvolte subiectul într-o notă cât mai originală.
Preocupările pentru acest gen de filme au sensibilizat mulţi regizori, i-au provocat şi majoritatea dintre ei au reuşit să aducă pe marele şi micul ecran producţii foarte reuşite, educative şi, în primul rând, să deschidă universul cunoaşterii pentru toţi aceia care până atunci nu aveau nici cea mai mică idee despre astfel de persoane şi modul lor de a fi, despre modul de a se manifestă în societate şi de a relaţiona cu cei din jur, despre drama părinţilor sau a celor ce îi au în grijă. Filmul artistic cu astfel de subiecte este mai uşor de asimilat şi de acceptat decât documentarele, care se adresează cu precădere unui anumit gen de spectatori.
Autismul este prezentat, de regulă, în filme în forme care au anumite caracteristici care sunt mai accesibil de interpretat şi care pot reflecta mai uşor geniul din această tulburare; sindromul Asperger şi Autismul înalt funcţional fiind mai degrabă abilităţi decât dizabilităţi, punându-se accent pe o anumite abilitate, care se dezvoltă la aceste persoane în mod cu totul diferit decât la persoanele tipice. În continuare voi enumera câteva producţii cinematografice pe care le consider reuşite ca metodă de abordare a subiectului.
Ne puteți urmări și pe Google News
„Pentru societate, eu am o dizabilitate. Pentru mine, societatea are o dizabilitate“, spune unul dintre protagoniştii filmului „Normal autistic film”. Regizorul Miroslav Janek decide să-şi abordeze subiecţii nu în calitatea lor de copii diagnosticaţi cu sindromul Asperger, ci ca personaje complexe şi neuro-diverse rătăcite într-o majoritate de neuro-tipici. Într-o asemenea perspectivă, autismul încetează a mai fi un diagnostic şi devine un mod neobişnuit de a gândi, care necesită efort pentru a fi descifrat. Filmat pe parcursul a doi ani, acest documentar este un portret intim şi afectuos a cinci adolescenţi originali care, în afara pasiunilor pentru Tarantino şi Micul Prinţ, pentru muzica clasică sau proză creativă, pot explica foarte clar modul în care viaţa le este afectată de construcţia diferită a creierelor lor. Energia şi imersivitatea filmului sunt parte a strategiei regizorului de a repoziţiona perspectiva acestei majorităţi care decide ce e „normal“.
Un film foarte reuşit şi actual, despre un adolescent cu Asperger, este Ben X (2007), de producţie daneză (cuvântul în limba daneză, benx înseamnă „sunt un nimeni”), care îl aduce în centrul atenţiei pe Ben (Greg Timmermans) cu preocupările şi frământările specifice vârstei adolescente marcate de autism, dar care în plus se confruntă cu durerea şi frustrarea de a nu fi înţeles de cei din jur, în special de colegii de liceu, reușind în final, printr-o strategie bine gândită, inspirat din jocurile online pe calculator de tip role-playing de care este obsedat şi a făcut fixaţie, să le dea o adevărată lecţie de viaţă. Filmul este inspirat dintr-un caz real şi îmbină genul artistic cu documentarul, lăsând în această parte, ca personajele să vorbească din când în când despre personajul principal.
Autism: ultima frontieră - Temple Grandin. Filmul casei de producţie HBO, lansat în februarie 2010, desfăşoară treptat şi neinvaziv povestea extraordinară a acestei femei, care aparţine proporţiei neliniştitor de mari a autiştilor (0,6% copii cu autism în SUA). Pelicula este ceea ce americanii au botezat: un biopic (biographical motion picture), un film biografic, adică genul cel mai solicitant pentru actori. Eforturile de recreare a persoanelor şi a situaţiilor reale au revenit lui Claire Danes, în rolul lui Temple Grandin, Juliei Ormond, în rolul mamei, Catherinei O'Hara, mătuşa lui Temple, şi lui David Strathairn, în rolul profesorului-mentor. Toţi cei patru au fost nominalizaţi pentru câte un Premiu Emmy în 2010.
Anamaria Ciubară este unul dintre cei mai cunoscuți medici psihiatri. Își desfășoară activitatea la Spitalul de Psihiatrie ”Elisabeta Doamna” din Galați, este medic primar, conferențiar universitar la Universitatea ”Dunărea de Jos”, Facultatea de Medicină și Farmacie, catedra de Psihiatrie, și editor la American Journal of Psychiatry and Neuroscience. În fiecare weekend, în Evenimentul zilei, vine în sprijinul persoanelor interesate de problemele legate de sănătatea mentală, oferindu-le informații la rubrica: „La sfat cu psihiatrul”.
Recomandările noastre
