În anul 1992, regizorul Lucian Pintilie a terminat de turnat filmul Balanța, ecranizare a romanului omonim al lui Ion Băieșu.
Una din scene memorabile ale filmului este cea a „autobuzului”, în care este transpus cinematografic un segment al unei tragedii reale, petrecute în anul 1981. În data de 23 august a acelui an, trei tineri au spart un post de miliție din judetul Timiș, s-au înarmat și au luat ostatici pasagerii unui autobuz. Filmul surprinde partea în care negocierile dintre securiști și teroriști eșuează și se deschide focul: securiștii trag în plin, în autobuz, cei trei teroriști trag în ce apucă, în pasageri și înspre securiști. Bilanțul nenorocirii, șase calători morți, printre care și o fetiță împușcată în brațele mamei ei, cei trei teroriști răniți și capturați, niciun securist măcar zgâriat.
Când filmul apărea pe ecrane, se știa doar că după capturare, doi dintre teroriști ar fi fost împuscați, pentru că la reconstituire ar fi încercat să fugă de sub escortă, iar al treilea s-ar fi sinucis prin spânzurare, în celula arestului. Din pricina filmului sau nu, nu știu asta, cazul a intrat în atenția procurorilor militari. Ancheta a arătat că după capturare, cei trei au fost executați din ordinul lui Ceaușescu: „Să fie luate măsuri pentru ca cei trei teroriști să fie lichidați fizic, să dispară!”, ordin dat direct lui Tudor Postelnicu, șeful Securității, și lui George Homoștean, ministru de interne. De la cei doi, comanda a fost transmisă ierarhic și, astfel, a apărut o serie lungă de complicitați, pană la nivelul celor care i-au asasinat pe cei trei arestați. Din declarațiile date de autori și din reconstituirea faptelor, doi dintre teroriști au fost duși pe un câmp și executați, iar al treilea a fost sugrumat în celulă. Cadavrele au fost îngropate, astfel încât să nu mai poată fi găsite vreodată și identificate.
După un lung proces, în 2002, în frunte cu Postelnicu și Homoștean, autorii au fost condamnați la ani grei de închisoare. Fără discuție, fapta teroriștilor a fost una deosebit de gravă. Dacă ar fi ajuns să fie judecați, cel mai probabil ar fi fost condamnați la moarte și executați. Ceaușescu, însă, a ordonat să fie asasinați și întreg cazul să fie mușamalizat pentru că, nu-i așa, în comunismul lui, ăla multilateral dezvoltat, un asemenea caz nu era posibil să aibe loc. Demn de remarcat, însă, îmi pare altceva: pe tot parcursul procesului, strategia de apărare a asasinilor, a celor care au transmis comanda criminală al lui Ceaușescu, asumânduși astfel crima, și a celor care i-au executat pe cei trei, a fost că așa li s-a ordonat.
Să nu fi știut avocații lor că, de la Nurnberg încoace, ordinul primit nu-l exonerează de răspundere pe făptaș? Sau să le fi părut că un asemenea argument încă putea să țină? Înclin către a doua ipoteză. Asta pentru că se poate observa acest tip de gândire la slujbașul statului român, unul care îl face să pună argumentul „a zis șefu!” înaintea rațiunii, a bunului simț și chiar a legii. Nu ar strica, din acest motiv, ca în toate birourile instituțiilor statului, la vedere, pe perete, să stea scrisă și înrămată acea prevedere a Codului Penal, care face ca autorul unei fapte prevăzută de legea penală, săvârșită din ordinul ilegal al unei autorități ierahic superioare, să răspundă penal, mai devreme sau chiar și mai târziu, ca în „Cazul Autobuzul”
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
