Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Regele Carol I a hotărât ca biserica episcopală de la Curtea de Argeş să fie restaurată şi adusă la forma în care arată astăzi.
Tot atunci a pus să fie amenajat un parc în incintă şi în spatele palatului jumătate regal – jumătate chiriarhal, construit în stil german între anii 1886 şi 1890 şi folosit ca reşedinţă regală pentru perechea de monarhi români. Cele două aripi ale clădirii erau şi sunt legate printr-un coridor la mijlocul căruia se află intrarea în paraclisul cu moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia.
Venisem de mai multe ori, încă din copilărie, la mânăstirea lui Neagoe Basarab, fără să bănuiesc că în spatele acelui palat există un parc de peste zece hectare cu arbori deşi, înalţi şi cu hăţişuri vegetale, înconjurat de un zid gros de cărămidă care făcea ca ultimele blocuri de locuinţe din oraş, aflate la câteva sute de metri, să pară aşezate pe un alt tărâm. Am descoperit vasta grădină din incinta mânăstirii abia în noiembrie 1985, cu prilejul instalării Preasfinţitului Calinic Argatu ca arhiereu-vicar al Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, cu reşedinţa la Curtea de Argeş.
După moartea Regelui Carol I, în 1914, Regina Elisabeta şi-a petrecut aici ultimii doi ani de viaţă. Întrucât avea dureri la picioare, în latura regală a reşedinţei a fost instalat unul din primele ascensoare din România, produs de firma Stiegler. Cabina sa era foarte încăpătoare, făcută din lemn de cireş, cu geamuri de cristal şi o canapea în formă de potcoavă, îmbrăcată în catifea de culoarea zmeurei. Urcam de plăcere cu acest lift semeţ şi domol, gândindu-mă că îl folosise şi împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, în ziua de 21 septembrie sau în noaptea de 21/22 septembrie 1917, petrecute la Curtea de Argeş, unde venise cu trenul imperial să depună flori pe mormântul lui Carol I şi al Elisabetei din biserica episcopală, aşteptat la intrare de Alexandru Tzigara-Samurcaş. Acesta a povestit ulterior, fapt consemnat, la rândul său, în jurnal şi de Alexandru Marghiloman, că Wilhelm al II-lea a fost încântat de Curtea de Argeş, de aerul, liniştea şi priveliştile sale, neprecupeţindu-şi laudele, însă nu l-a interesat să vadă cum arată Bucureştiul, preferând să doarmă în trenul imperial în triajul Gării de Nord.După abdicarea silită a Regelui Mihai I, catedrala de la Curtea de Argeş a fost închisă pentru că noua Stăpânire voia să evite pelerinajele la mormintele celor doi monarhi şi ale celor două regine. Ba chiar s-a răspândit zvonul că acestea ar fi fost deşertate de conţinutul lor. Din acelaşi motiv, moaştele Sfintei Filofteia au fost ridicate din paraclis şi duse la Râmnicu Vâlcea, în catedrală. Până în 1950, reşedinţa regală de la Curtea de Argeş, unde se ţinuseră consilii de Coroană (în sala purtând astăzi numele Meşterului Manole), a aparţinut Uniunii Generale a Sindicatelor şi vreme de trei ani a purtat o stea roşie, luminată noaptea electric, pe fronton. Devenise casă de odihnă. În 1950, Patriarhul Justinian, cu abilitatea-i cunoscută, a reuşit – printr-un schimb de clădiri – ca aripa regală a palatului să intre în proprietatea Bisericii cu tot ce se afla în interiorul ei (mobile, tablouri, covoare, servicii de masă de 24 de persoane).... Patriarhul Justinian a înfiinţat la Curtea de Argeş un centru de îndrumare misionară şi socială a clerului, constând în cursuri pentru preoţi, ţinute de profesori de la Institutul Teologic din Bucureşti.
Am locuit de mai multe ori în aripa regală a palatului de la Curtea de Argeş, începând cu lunga şi blânda toamnă din 1985. Până la înscăunarea arhiereului-vicar, din 1948, când Episcopia Râmnicului fusese contopită cu aceea a Argeşului într-o eparhie, catedrala înălţată de Neagoe Basarab avusese statut de mânăstire, ultimul stareţ fiind părintele Ilarion Craioveanu, fost preot de mir, călugărit după ce rămăsese văduv. Născut în 1912 sau 1914, petrecuse peste două decenii în dregătoria de egumen. Îl cunoscuse pe Gheorghe Racoveanu pe vremuri şi mi-a arătat un exemplar din Patericul editat în 1930, la Râmnic, cu iscălitura acestuia. Părintele Ilarion vorbea cu înlesnire despre Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, evocând, de asemenea, prima canonizare înfăptuită pe pământ românesc, în august 1517, când, cu prilejul târnosirii catedralei, a fost trecut între sfinţi Patriarhul Ecumenic Nifon al II-lea...
Însă stareţul Ilarion mi-a vorbit cel mai mult despre reîntoarcerea moaştelor Sfintei Filofteia la Argeş, în paraclisul său, fapt petrecut pe 14 octombrie 1955, în luna şi anul canonizării primilor sfinţi români. Atunci s-au sărbătorit şi şapte decenii de când Biserica noastră şi-a dobândit autocefalia, respectiv generalizarea cultului sfinţilor şi sfintelor cu moaşte pe pământul României, dar care nu erau români după trup, şapte la număr, între care se prenumăra Sfânta Muceniţă Filofteia de la Argeş. O consecinţă fericită a acestor evenimente bisericeşti a fost reluarea pelerinajelor la mânăstiri cu moaşte sau cu icoane făcătoare de minuni, sau revenirea unor moaşte, precum cele ale Sfintei Muceniţe Filofteia, la locurile lor. Praznicul a ţinut două zile (12-13 octombrie 1955), iar participarea a fost pe măsură atât din partea poporului credincios, cât şi a clerului şi ierarhiei. Au sosit atunci la Curtea de Argeş, împreună cu Patriarhul Justinian, mitropolitul Athenagoras al Thyatirelor şi episcopul Iacob de Malta, trimişii Patriarhiei Ecumenice, mitropolitul Firmilian al Olteniei, câţiva clerici bulgari, dar şi ministrul cultelor, Petre Constantinescu-Iaşi.
Stareţ al Mânăstirii Curtea de Argeş era în 1955 fostul episcop-vicar Pavel Şerpe, unul din cei circa 20 de arhierei puşi în retragere la sfârşitul anilor ’40 ai secolului trecut. Preasfinţitul Pavel a fost acceptat cu greu de către noua Stăpânire aflată în ascensiune şi, cu toate insistenţele Patriarhului Nicodim, nu a fost hirotonit episcop decât datorită Regelui Mihai, care, în 1947, şi-a impus voinţa. Însă, un an mai târziu, arhieria sa devenea simbolică. În 1952, după câţiva ani petrecuţi la Neamţ, era aşezat stareţ la Curtea de Argeş. El i-a primit pe înalţii oaspeţi şi a predicat miilor de credincioşi. Cronica oficială a vremii recurgea la eufemisme spre a acoperi o samavolnicie: „La sfârşitul vecerniei, P.S. Pavel Şerpe a rostit o scurtă cuvântare în care a arătat bucuria nemărginită a credincioşilor argeşeni pentru readucerea acasă a moaştelor Sfintei Muceniţe Filofteia, după ce mai multă vreme mângâiase alte meleaguri şi alte suflete”.
În 1987 am petrecut la Curtea de Argeş întreaga lună ianuarie. Era o iarnă superbă. La vreo 200 de metri de palat, în capătul dinspre răsărit al parcului, lângă un pâlc de brazi costelivi, foarte înalţi, tocmai fusese amenajat un mic cimitor monahal înconjurat cu gard de sârmă. Pe când mă plimbam până la intrarea sa, pe zăpada care scârţâia sub picioare, cimitirul avea un singur mormânt: al părintelui Macarie, fost ofiţer de artilerie, care la slujbele din biserică ridica mâinile în sus şi se ruga cu fervoare. Cine şi-ar fi închipuit că peste 15-16 ani vor fi aduse din Portugalia şi reînhumate acolo rămăşiţele Elenei Lupescu, iar într-un mausoleu de forma şi dimensiunile unui stog de fân, la câţiva metri de catedrală, resturile pământeşti ale Regelui Carol al II-lea?...