Zilele trecute, pe 8 mai 2021, s-au împlinit 100 de ani de la înființarea Partidului Comunist din România. Din 1948 și până în iulie 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român, iar din 1965 până în decembrie 1989, Partidul Comunist Român. Mai există și astăzi vreo două partide care se declară continuatoare ale PCR, de care auzim de câte ori câțiva cetățeni cu băști pe cap organizează o ședință restrânsă la mormântul lui Nicolae Ceaușescu.
„Chiar nu vezi absolut nimic bun în ceea ce au făcut comuniștii?” Este o întrebare care mi-a fost pusă deseori, și care mi-a venit în minte acum, la un secol de împliniri mărețe. Invariabil, răspunsul meu a fost întotdeauna același: „Ba da, a fost și ceva bun, faptul că s-au lichidat unii pe alții cu mare spor!”
Nu, nu este o glumă, chiar simțeam o satisfacție absolut necreștinească, atunci când auzeam cum i-a lichidat Stalin pe ai lui, după care, pe modelul lui de Tătuc, cum se tranșa problema concurenței de partid și de stat prin mai toate țările atinse de cancerul bolșevismului. La noi, de la „Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima-n bugheji(sic!)”, mecanica revoluționară a făcut ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să extindă spaima chiar la gașcă, la Ana Pauker (Hana Rabinsohn), Vasile Luca(László Luka) și Teohari Georgescu. Asta, pentru că primul a fost mai iute de viclenie decât ceilalți trei și s-a prins că Stalin a intrat în faza clinică a antisemitismului și este exclus să-i mai protejeze.
Prin urmare, ca să scape de concurență, i-a tras pe stânga, pe Vasile Luca în pușcărie și pe Ana Pauker la domiciliu. De acolo, cei doi s-au dus la marea întâlnire cu creatorul lor, Vladimir Ilici Lenin, de moarte bună. Luca de sifilis, Pauker, de cancer, adică nu chiar de glonț în ceafă, precum Lucrețiu Pătrășcanu, sau cu craniul zdrobit de o rangă, ca în cazul lui Ștefan Foriș(Fóris István), fostul secretar general al Partidului. Teo, singurul care a scăpat binișor, a fost pus director de editură, pentru că avea la păstrare informații periculoase despre membrii PCR care colaboraseră cu Siguranța. Unul dintre ei, chiar Vasile Luca, fost informator al Siguranței Brașov.
Ne puteți urmări și pe Google News
Sigur, în România așa-numitele Epurări au fost o glumă, față de ce au reușit marii recordmeni, Stalin, Mao, Pol-Pot, alde Kim-ii și o grămadă de alți scelerați, care credeau că obțin omul nou, dacă îl omoară pe ăla lăsat de Dumnezeu. S-ar fi omorât și prin România cu și mai mare spor, mai ales că Stalin îl tot întreba pe Dej, când îl prindea pe la Kremlin: „Gheorghi Afanasievici, pe la voi prin partid chiar este o unitate de nezdruncinat, chiar așa, voi nu aveți niciun deviaționist?”
În Rusia lui Stalin, când Tătucul ridica o sprânceană și întreba „Kakaia deviația?”, NKVD-ul băga deja glonț pe țeavă. Dej avea însă o rezervă în a convoca plutoanele de execuție, pe care a și exprimat-o cândva în cadru restrâns: „Tovarăși, epurările astea sunt bune, au însă un mare defect, odată pornite, nu mai știi când și unde se opresc.” Înțelept, electricianul, nimic de zis.
Cum ziceam, pe la noi, comuniștii nu s-au măcelărit între ei așa cum le-ar fi stat bine, pe alte meleaguri însă, doar că nu și-au făcut seppuku în grup. Procese trucate, asasinate mai mascate, sau mai la vedere, așa, să fie de exemplu, noi revoluții în interiorul unor revoluții puse în pericol de contrarevoluții înăbușite în sânge, acuzații de fel de fel de deviații, de trădări, de pactizări, de slăbiri ale vigilenței, de tot ceea ce poate fi mai abominabil inventat la adresa punerii în pericol a regimului celor mulți, toate au curmat viețile a milioane de comuniști din toate colțurile lumii înroșite.
Mulți dintre ei au avut o șansă pe care puțini muritori o visează, aceea de a muri arătând că sunt idioți până la capăt. Nu sunt deloc puține cazurile în care cădeau sub gloanțele camarazilor strigând lozinci de partid, sau chiar urări de viață lungă la adresa șefilor de partid care le ordonaseră pieirea.
Ce-mi veni? Păi, mi-a zis Dan Andronic: „Scrie, mă, și tu ceva despre comuniști, că au făcut 100 de ani!” „Ce să scriu?”, am încercat eu să scap. „Păi, scrie și tu ce ți-a plăcut la ei!”, a crezut Dan că face mișto de mine. Nu a reușit. Chiar am scris despre ceea ce mi-a plăcut la ei.
Recomandările noastre
