Ieri, am vorbit aici despre romanul lui Denis Diderot, ”Jacques fatalistul și stăpînul său”. Merită, cred, să amintesc un episod din povestea culturală generată de această carte peste secole și în conjuncturi care nici măcar nu i-ar fi trecut lui Diderot prin cap.
Într-un moment dificil al carierei și vieții sale, scriitorul Milan Kundera a găsit în ”Jacques...” mai mult decît explicații - a găsit inspirație. Iată ce spune autorul ”Insuportabilei ușurătăți a ființei”: ”Cînd în 1968 rușii au cotropit mica mea țară, toate cărțile mele au fost interzise și totodată mi s-a luat orice posibilitate legală de a-mi cîștiga pîinea. Foarte multe persoane au vrut să mă ajute: într-o zi, m-a vizitat un regizor care mi-a propus să scriu, sub semnătura lui, o adaptare după Idiotul de Dostoievski”. Instinctiv, Kundera a refuzat și a început să se gîndească tot mai mult la ”Jacques fatalistul...” al lui Diderot. Era o gîndire în revanșă. Prefera spiritul francez spiritului rus. Era opțiunea sa lăuntrică împotriva istoriei. Așa a început Kundera, în acel moment de restriște, să se gîndească la Jacques și la stăpînul său ca la două personaje dintr-o piesă de teatru care era chiar viața lui. I-a căzut drag Jacques! Așa cum mi-a căzut și mie, așa cum cade absolut oricui îi citește povestea plină de povești. În 1971, Kundera a scris piesa de teatru ”Jacques și stăpînul lui”. Piesa s-a putut juca în Cehoslovacia sub regimul pro-sovietic instalat după invazia din 1968, doar pentru că a fost asumată auctorial de altcineva, la rugămintea lui Kundera. În 1975, Kundera a emigrat în Franța. Acolo, a putut mărturisi că piesa lui este o variațiune pe tema lui Diderot, dar și un omagiu adus acestui imens autor. În Franța, a adăugat piesei subtitlul ”Omagiu lui Denis Diderot în trei acte”. Totodată, Kundera spune că piesa lui este un omagiu adus tehnicii variațiunilor care, așa cum știu iubitorii prozei sale, este mult folosită în romanele sale. Piesa lui Kundera s-a jucat peste tot în lume, însoțind faima globală a autorului ei. Scriind despre piesă, Kundera zice și că a fost reacția lui la ceea ce se temea că este ”eterna noapte rusească” ce i-a învăluit țara. Luminile Franței versus noaptea Rusiei...
Fără îndoială, Kundera era cu totul deznădăjduit cînd, în 1981, în exil, în fața unei situații geo-politice ce se citea de către contemporani cu totul altfel decît se va dovedi că era (adică, contemporanii vedea o URSS extrem de puternică, stabilă în agresivitatea ei masivă, dominînd fără speranță jumătatea ei de lume și gata să se repeadă oricînd spre cealaltă jumătate, care părea vulnerabilă și plină de probleme), scria: ”Avînd drept slugă un țăran analfabet, într-o bună zi Don Quijote a plecat de acasă ca să lupte cu dușmanii. O sută cinzeci de ani mai tîrziu, Toby Shandy a făcut din grădina lui o imensă machetă a unui cîmp de bătălie; acolo se lăsa pradă amintirilor din tinerețea lui războinică, asistat de fidelul său valet Trim. Acesta șchiopăta la fel de Jacques, care, zece ani mai tîrziu, l-a distrat pe stăpînul său în timpul călătoriei. Era la fel de vorbăreț și de încăpățînat cum a fost, o sută cinzeci de ani mai tîrziu, în armata austro-ungară ordonanța Josef Svejk, care l-a amuzat și l-a îngrozit pe stăpînul său, locotenentul Lukac. Treizeci de ani mai tîrziu, stăpînul și valetul din Sfîrșit de partidă de Beckett se găsesc deja pe scena goală a lumii. Călătoria s-a încheiat. Servitorul și stăpînul său au traversat toată istoria occidentală modernă. La Praga, orașul marii despărțiri, auzeam cum se îndepărta rîsul lor...”. Însă, ”eterna noapte rusească” avea să mai dureze doar opt ani. ”Am trăit învazia rusă din 1968 ca pe o tragedie nu din cauză că persecuțiile ar fi fost atît de cumplite, ci din pricina convingerii că totul (adică, însăși esența țării, occidentalitatea ei) era definitiv pierdut.”, va scire Kundera ani mai tîrziu. Oamenii, uneori, disperă degeaba. Jacques n-ar fi disperat niciodată...
În 1998, Kundera încheie un mic text dedicat montărilor piesei sale ”Jacques și stăpînul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte”, primind vestea că piesa fusese montată, cu succes, la Moscova. Autorul și-a amintit încă o dată de fraza lui despre ”eterna noapte rusească” și l-a auzit pe Jacques spunîndu-i: ”Drăguțul meu stăpîn, nu știm niciodată spre ce ne îndreptăm.” E drept. Și eu adaug, privind acum spre Răsărit, că nici încotro se îndreaptă rușii nu vom știi niciodată...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
