În numărul pe martie 2018 în care am început să colaborez la „Lumea Credinţei”, am citit un articol documentat şi frumos scris despre Malta al domnului Laurenţiu Cosmoiu, care mi-a trezit multe nostalgii, întrucât am petrecut şi eu acolo unsprezece zile în aprilie 1990.
Pe atunci nu-mi puteam închipui că va exista în La Valletta o parohie şi, implicit, o biserică românească purtând hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Gazdele mele – despre care voi pomeni mai jos – m-au dus să văd, aşa cum cerusem, singura biserică ortodoxă din Malta; una rusească. Am ajuns în dreptul unui bloc cu câteva etaje, lăcaşul se găsea la al doilea sau la al treilea cat, având o sonerie la parter, pe al cărei buton am apăsat în zadar... Apoi am mers la o bisericuţă greco-catolică semănând izbitor cu Biserica Stavropoleos din Bucureşti, având împrejur şi o curte restrânsă, unde parohul ne-a primit cât se poate de frumos, dăruindu-mi o icoană a Maicii Domnului.
În partea a doua a lunii ianuarie 1990, când interesul ziariştilor străini veniţi în România s-a extins şi asupra altor domenii, în afară de cel politic, după căderea dictaturii comuniste, am stat de vorbă despre starea Bisericii cu trei gazetari, unul dintre aceştia fiind maltez. Datorită lui, două luni mai târziu am primit o invitaţie la un seminar organizat de Academia de studii a partidului de guvernământ din Malta (AZAD), intitulat Voci din Răsărit, la care urmau să participe doi oameni politici polonezi, unul maghiar şi eu, care eram mai degrabă un particular.
Era prima mea călătorie în Occident, de aceea după ce am trecut prin aglomeraţia de la Otopeni în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1990, am rămas neplăcut surprins să constat că avionul cu care aveam să zbor până la Roma era un IL 18 sovietic. Nici constatarea că va face escală la Tirana nu era foarte plăcută, întrucât Albania încă mai avea ocârmuire comunistă, care o declarase primul stat ateu din lume şi nu uitam că în anii ’70 citisem într-un ziar străin că un preot fusese condamnat la moarte şi executat deoarece botezase un copil. Pe când avionul venea la aterizare, am văzut cazemate şi cuiburi de mitralieră pe marginea pistei. Clădirea aeroportului albanez semăna cu magazinul alimentar din Babadag, cu deosebirea că în faţa intrării erau doi palmieri scofâlciţi. La Tirana au coborât câţiva pasageri, după care au irupt în avion câţiva soldaţi îmbrăcaţi în uniforme identice cu cele ale militarilor din filmele chinezeşti. Voiau să vadă dacă nu a rămas nedat jos vreun albanez şi în felul acesta să ajungă în Italia.
Deşi pierdusem cursa Air Malta pentru care aveam bilet, am fost urcat la Roma într-un Boeing 737 cu turişti germani, un charter, simpatia pentru români şi pentru România fiind enormă la trei luni după prăbuşirea regimului Ceauşescu. De la aeroport, unde eram aşteptat, am fost dus la hotelul „Dragonara”, iar seara la o recepţie cu ceilalţi trei invitaţi, o clădire oficială a guvernului, unde atârna pe un perete un superb Hristos răstignit, lângă care ne-am şi fotografiat. Malta, se vedea asta la orice pas, era o ţară cu credinţă în Dumnezeu. După sfârşitul seminarului am mai rămas încă o săptămână pe insulă şi îmi amintesc că într-una din casele în care am fost poftit am văzut o icoană cât se poate de ortodoxă. „Malta a avut şi o perioadă bizantină, aşa încât noi venerăm şi sfinţi bizantini”, mi s-a explicat.
La Digli, în nord-vestul ţării, la capătul unei şosele contorsionate pardosite cu o piatră evocând drumurile Dobrogei, am privit Mediterana de la o înălţime de patru sute de metri: o infinită perspectivă verde-albastră, inducând în suflet un amestec de jubilaţie şi odihnă.
caravaggi
Aşa cum se ştie, arestat la Ierusalim, Apostolul Pavel a cerut să fie judecat de cezar, la Roma, întrucât era cetăţean roman. A pornit într-acolo pe corabie, sub escortă, însă după o călătorie plină de încercări şi peripeţii, nava a naufragiat în Malta, unde Pavel a iernat, fiind bine primit de localnici, cum reiese şi din ultimul capitol, 28, din Faptele Apostolilor. Voiam să văd Golful Sfântului Pavel (La Baia di San Paolo) şi am avut prilejul să o fac în două rânduri; ultima oară într-un amurg copleşitor.
În anii din urmă, Golful Sfântului Pavel – sau „Sfântul Pavel de lângă mare”, cum preferă să-i spună maltezii – a devenit un orăşel. La începutul secolului trecut, oamenii bogaţi obişnuiau să îşi ridice o casă şi aici, pe ţărm, ca să petreacă lunile calde ale verii în linişte, răcoare şi confort. Linişte care se păstra şi în urmă cu treizeci de ani. Am văzut atunci Izvorul Apostolului, din care Pavel şi-ar fi astâmpărat setea îndată după naufragiu. Tot acolo a fost înălţată o biserică, Biserica focului, unde Pavel a aruncat vipera în flăcări (Fapte, 28, 7-8). Un lăcaş a apărut şi pe locul fost al reşedinţei guvernatorului roman Publius, care l-a primit şi găzduit trei zile pe propovăduitorul Evangheliei (Fapte, 28, 7-8). De-a lungul timpului au fost construite succesiv biserici una peste alta, la nivelul cel mai de jos al acestor suprapuneri arheologii descoperind vestigii romane.
Pe 8 aprilie au plecat invitaţii polonezi şi cel maghiar, iar a doua zi am mers pe cealaltă insulă, Gozo, prilej de a pluti pe Mediterana o jumătate de ceas. Gozo este o insulă marcată de chietudine, cu mai puţini locuitori decât Malta şi cu terenuri cultivate care-i dădeau un aer rustic. Existase proiectul unui pod, conceput de doi ingineri japonezi, care să lege cele două insule, iar lumea a răsuflat uşurată când a fost abandonat. Catedrala în formă de cruce latină din Gozo, cu ziduri exterioare de un alb spumos, veche de 300 de ani, şi piaţa ei sugerau înrudiri stilistice cu Sicilia lui Lampedusa aflată la mai puţin de o sută de kilometri.
A doua zi am ieşit singur pentru prima oară de când eram în Malta. Din Sliema, de la hotel „Dragonara”, prin suburbia Sf. Iulian, am ajuns în golful şi portul Marsaxlokk, pe care îl zărisem de mai multe ori prin fereastra maşinii, în treacăt. Acum puteam să-i privesc de aproape, în tihnă, bărcile vopsite în culori strălucind în lumina puternică a soarelui – era o zi cum sunt la noi cele de început de iunie –, bărci care există numai în Malta, tot aşa cum gondole nu sunt decât la Veneţia.
Plină de culoare era şi piaţa de peşte din port, cu crabi, caracatiţe şi languste mustăcioase întinse pe tarabe. Pentru balcoanele închise ale unor clădiri cu etaj nu aveam pe atunci alt termen de comparaţie decât sacnasiurile caselor din vechea Constanţă sau din Brăila.
Cu o zi înainte de plecare, am fost să revăd Catedrala Ordinului Sfântului Ioan, construită în secolul al XVI-lea şi considerată până în 1798 una dintre cele mai bogate biserici din lume. Atunci, insula a fost ocupată de armatele lui Napoleon, iar catedrala jefuită de podoabele şi odoarele de preţ. În acelaşi an părăseau pentru totdeauna Malta şi Cavalerii Ospitalieri. M-am dus în oratoriu – nu mai era nimeni în biserică – să privesc îndelung tabloul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, vasta lucrare a lui Caravaggio (3 metri pe 5), datând din 1608, considerată capodopera sa şi singura sa pictură semnată.