Pe atunci nu-mi puteam închipui că va exista în La Valletta o parohie şi, implicit, o biserică românească purtând hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Gazdele mele – despre care voi pomeni mai jos – m-au dus să văd, aşa cum cerusem, singura biserică ortodoxă din Malta; una rusească. Am ajuns în dreptul unui bloc cu câteva etaje, lăcaşul se găsea la al doilea sau la al treilea cat, având o sonerie la parter, pe al cărei buton am apăsat în zadar… Apoi am mers la o bisericuţă greco-catolică semănând izbitor cu Biserica Stavropoleos din Bucureşti, având împrejur şi o curte restrânsă, unde parohul ne-a primit cât se poate de frumos, dăruindu-mi o icoană a Maicii Domnului.

În partea a doua a lunii ianuarie 1990, când interesul ziariştilor străini veniţi în România s-a extins şi asupra altor domenii, în afară de cel politic, după căderea dictaturii comuniste, am stat de vorbă despre starea Bisericii cu trei gazetari, unul dintre aceştia fiind maltez. Datorită lui, două luni mai târziu am primit o invitaţie la un seminar organizat de Academia de studii a partidului de guvernământ din Malta (AZAD), intitulat Voci din Răsărit, la care urmau să participe doi oameni politici polonezi, unul maghiar şi eu, care eram mai degrabă un particular.

Era prima mea călătorie în Occident, de aceea după ce am trecut prin aglomeraţia de la Otopeni în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1990, am rămas neplăcut surprins să constat că avionul cu care aveam să zbor până la Roma era un IL 18 sovietic. Nici constatarea că va face escală la Tirana nu era foarte plăcută, întrucât Albania încă mai avea ocârmuire comunistă, care o declarase primul stat ateu din lume şi nu uitam că în anii ’70 citisem într-un ziar străin că un preot fusese condamnat la moarte şi executat deoarece botezase un copil. Pe când avionul venea la aterizare, am văzut cazemate şi cuiburi de mitralieră pe marginea  pistei. Clădirea aeroportului albanez semăna cu magazinul alimentar din Babadag, cu deosebirea că în faţa intrării erau doi palmieri scofâlciţi. La Tirana au coborât câţiva pasageri, după care au irupt în avion câţiva soldaţi îmbrăcaţi în uniforme identice cu cele ale militarilor din filmele chinezeşti. Voiau să vadă dacă nu a rămas nedat jos vreun albanez şi în felul acesta să ajungă în Italia.

Deşi pierdusem cursa Air Malta pentru care aveam bilet, am fost urcat la Roma într-un Boeing 737 cu turişti germani, un charter, simpatia pentru români şi pentru România fiind enormă la trei luni după prăbuşirea regimului Ceauşescu. De la aeroport, unde eram aşteptat, am fost dus la hotelul „Dragonara”, iar seara la o recepţie cu ceilalţi trei invitaţi, o clădire oficială a guvernului, unde atârna pe un perete un superb Hristos răstignit, lângă care ne-am şi fotografiat. Malta, se vedea asta la orice pas, era o ţară cu credinţă în Dumnezeu. După sfârşitul seminarului am mai rămas încă o săptămână pe insulă şi îmi amintesc că într-una din casele în care am fost poftit am văzut o icoană cât se poate de ortodoxă. „Malta a avut şi o perioadă bizantină, aşa încât noi venerăm şi sfinţi bizantini”, mi s-a explicat.

La Digli, în nord-vestul ţării, la capătul unei şosele contorsionate pardosite cu o piatră evocând drumurile Dobrogei, am privit Mediterana de la o înălţime de patru sute de metri: o infinită perspectivă verde-albastră, inducând în suflet un amestec de jubilaţie şi odihnă.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: