Pustnicia mea nu este duhovnicească, nu în primul rând. Este o respingere a lumii strâmbe, un refugiu, un sanctuar. Am adus cu mine, aici, ca ultimul om din Atlantida, obiceiurile vechi și civilizația trecută: morala și etica mic burgheze, responsabilitatea, cinstea, adevărul, patriotismul, credința fermă în Dumnezeu!
Prin 1990 eram considerat printre puţinii europeni care înţeleg ceea ce se întâmplă în Asia şi Orientul Mijlociu şi Apropiat, dar, în special, în Iran. Căzuse Zidul Berlinului, apoi am fost alipiţi şi noi, România. Nimic rău, nimic de reproşat, vae victis! Coloniile sunt trecute de la o metropolă la alta, care dintre ele este victorioasă, istoria este martoră.
Buuun, toată lumea se pregătea de globalizare, de cei o mie de ani de pace promişi, de bunăstare şi de trai bun şi plăcut. Şi se foloseau în posturi-cheie oameni care credeau în aceste idealuri. Eu eram unul dintre ei. În prezent, oamenii propulsaţi către vârf nu mai primesc ordine şi dispoziţii, sunt aleşi în aşa fel încât să facă exact ceea ce se aşteaptă de la ei, din convingere, din proprie iniţiativă!
Casele mari nu mai pierd timp şi bani pentru pregătirea lungă şi costisitoare a unor oameni, pentru scopurile propuse. Ele folosesc oameni “de gata” care corespund scopurilor, a căror pregătire, idealuri şi experienţă de viaţă se potrivesc strategiilor şi tacticilor stabilite.
Era, la sfârşitul secolului XX, o epocă de speranţă şi destindere. Celebra teorie de la Harvard, cea cu “convergenţa sistemelor” părea că funcţionează şi că atât spaţiul creştin, cât şi cel islamic şi sino-budhist pot converge prin legături strânse economice, culturale şi artistice. O lume a păcii, cu mai multe sisteme politice.
Recomandările noastre
11:19 - Bună ziua, prieteni! (P)
