Ponciful nr.1 al existenţei noastre spune că suntem exact ceea ce suntem, iar nu ceea ce am visat, nici măcar la stadiul de increat, că suntem.
În schimb, la compensaţie, Marele Lord a comis, din plictiseală, o poznă (mă rog, printre încă multe altele!). El a făcut ca maşina lumii să funcţioneze pe bază de paralele. Întotdeauna inegale. Pe care, mai târziu, dându-se cu capul de ele ca de zid, oamenii simpli le-au numit asemănări, potriveli sau nimereală, iar, savanţii: coincidenţe, similitudini, analogii sau congruenţe.
Iată una dintre ele, de pildă!
Nikolaus Otto a fost un inginer german, născut la 1832, inventatorul primului motor cu combustie internă cu piston mobil (??? - e maximum de competenţă tehnică, de aceea nu intrăm în detalii!). Tot Nikolaus Otto, dar şi Kruch, este un artist german, născut (în România) la 1954, inventatorul primului motor (cathartic), tot cu combustie internă, dar nu cu piston mobil, ci cu năluci. Şi, cu asta, basta!
Atât vreau să mai adaug: că cei doi stau rânjind pe acelaşi raft, unul lângă altul, în biblioteca universală a karmelor, unde au fost depozitate toate coincidenţele insolite ale lumii, toate potrivelile ei cu tâlc, toate congruenţele cu ghivent sau similitudinile de Ø 14(!).
Dar, fiindcă noi nu ne pricepem decât la combustia internă cu năluci, vom zăbovi, normal, doar asupra lui Nikolaus Otto Kruch. „M-am născut în iarna anului 1954 – ar zice dânsul, probabil la fel ca într-o autobiografie completată de zeci de ori în faţa autorităţilor comuniste româneşti – la poalele Feleacului, în orașul Cluj+Napoca. Tatăl – student la Arte Frumoase, mama – balerină”.
Din această sublimă încurcătură de cromozomi, din această împrejurare fabuloasă de iubire, a ieşit o aventură existenţială formidabilă. Un artist copios. Un erou civilizator – dar şi un erectilbuhoglindă, la fel de năzdrăvan şi gureş în dragoste, ca şi modelul – care a hălăduit pe toate plaiurile posibile ale minţii, a visat şezând la toate mesele din lume, a turnat în bronz toate minunile născocite la zăbavă şi a împărăţit lumea cu năluci scornite din cele mai adânci crevase ale scoarţei (cerebrale!). Năluci împlinite. Năluci recunoscute. Năluci împodobite.
Spre exemplu, Papa Ioan Paul al II-lea i-a acordat, în 1981, Marele Premiu la Bienala Bronzului Dantesc de la Ravenna (Italia), lucrarea lui, intitulată Papa Adrian al II-lea, fiind aleasă prima dintre cele 400 de opere trimise de sculptorii din toată lumea. Doar prin apariţia unor asemenea gesturi de certificare a valorii, doar aşa a reuşit artistul excepţional Nikolaus Otto Kruch să nu se depreseze şi să reziste în oribila şi sufocanta „Epocă de Aur” ceauşistă.
Stabilit după 1990, în Germania, la Göppingen, a trecut metodic la atacul asupra tuturor coşmarurilor posibile, himerele sale fiind panaceul ce poate va vindeca lumea, cândva, de spaimele sale. El imaginează fără nicio inhibiţie, fără nicio normă canonică, fără nicio neruşine a obedienţei, sute de lucrări de bronz halucinante (rămâne un reper inconturnabil expoziţia sa, din octombrie 2015, de la Roma, intitulată La Memoria del Bronzo, când Accademia din Romania a fost luată cu asalt!). Iar, alături de ele, cele mai fistichii obiecte imposibile şi instalaţii trăsnite („diverse năzbâtii prin care încerc să împerechez lucruri ce nu se întâmplă de obicei sau nu se întâlnesc niciodată”). Mai nou, Niki Kruch a trecut la şevalet. Ce a ieşit este la fel de tulburător, la fel de inteligentmaladiv şi la fel de problematizant.
Nălucile sale ard. Calcinomie curată. Prin încenușarea sensurilor lor, odată scăpate din combustia motorului intern în care au fost plăsmuite, asistăm la o veritabilă Kruchiadă.
Recomandările noastre
