Eu nu-s ca Băse să spun că atunci când acostam într-un port dădeam iama prin biblioteci şi muzee. La douăzeci şi ceva de ani, după câteva săptămâni, uneori şi mai bine de o lună, timp petrecut pe mare, aveam alte priorități în escale

Cu alte cuvinte, io am văzut lumea de jos în sus. Adică prin prisma drojdiei scursurilor speluncilor și tractirelor din porturi de pe șase continente. Că tot mă mişc io ca melcu, de la o gonartroză de care apa de mare nu e deloc străină, Fac pe mine de râs cînd rememorez anumite faze. Şi, nu, nu trăiesc din amintiri. Io chiar am memorii dintr-o perioadă în care românii nu știau bine nici unde-i Varna, darămite Tanjung Priok. Adică portul Jakartei, capitala Indoneziei. Am ajuns în Batavia după un marș de poveste, cu cargoul de 15.000 TDW Rîureni, în primăvara lu’ ’96. Încărcasem din Iliciovsk și Odesa, Ucraina, niște fierătanii cu destinația fixată în fostele Indii Olandeze. Comandant era nea Ilie Ignat, zis „Ilie P...ă lungă”. Secund era unu’ Moga, care avea brevet de comandant, da’ nu-i mai dădea nimeni comanda unui vapor, că luase foc cu două și se pusese pe uscat cu alte trei. Sau invers. Of. II Punte tocmai ieșise de la dezalcoolizare și treiarul era la primul voiaj. Unde mai pui că șefu' mecanic, unu’ poreclit „Pleșa Prostu”, era distrus dacă trebuia să coboare în „mașină”. Se puneau pariuri pe care picior sau mână urma să se mâzgălească cu vasilină, să pară că a muncit. Mare curaj am avut...

Cum a intrat comandantul în alarmă d incendiu la nădragi

Şi am purces noi la un marș prin Marea Neagră, Bosfor, Dardanele, Pireu – pentru bunkeraj – Suez, Marea Roșie, Bab-El-Mandeb, Djibouti, Colombo și, în final, trecând pe lângă vulcanul Krakatoa, în strâmtoarea Sunda, dintrea Java și Sumatra, tocmai la Tanjung Priok. Prima fază tare a fost pe pasa dintre Ililiciovsk și Odessa. Nea Ilie era rupt de beat. Mai întâi și-a vărsat o cană de cafea fierbinte fix pe prohab. De fapt, era o manevră logică de PSI, că îi căzuse țigara din mână și-i ardea fuduliile. Apoi, după ce s-a dus în cabină şi și-a schimbat nădragii, a căzut de pe scaun și a rămas într-o catalepsie bahică, de s-a speriat pilotul, un moldovean pripășit la Odessa: „Şi fașii, dom’ comandat! A căzut dom’ comandant!”. Șeful electric, un grăsan simpatic pe nume Mircea Gavrilă a decretat: „Lasă-l în p...a mea acolo, că se scoală și mai zice o prostie. Hai să băgăm vaporul în port!”. L-am băgat.

Victoriţa din Odesa şi tahometrul ei special

 

Despre curvele ucrainence vorbim altădată. Ba nu! Mi-aduc aminte de o secvență de tot râsu’. Prima într-o speluncă numită, în traducere, „La Cambuză”, vizavi de celebra operă odessiană. Tocmai ne îmbătam cu niște negri de pe o fregată americană, aflată în vizită, în Ucraina. Mai băusem cu ei la Vraja Mării, de la Poarta 1 din Constanța, înainte de plecarea în voiaj. Și cum ne băgam și ne scoteam noi, pe românește, auzim o voce cristalină de moldoveancă: „Mă, când v-oi apuca di p...ă și v-oi învârtii di trei ori deasupra capului, prafu’ s-alegi di voi!”. Era Victorița. Am negociat cu ea la sânge, că era frumoasă, deci scumpă. 18 dolari pentru 18 minute. Atât mai aveam în buzunar. A dracu’, parcă avea tahometru între măsele. Şi am uitat de o micționare de senzație la Iliciovsk, sau Ilicevsk, pe rusește. Mai eram cu un coleg și ne întorceam seara din oraș. Ne tăia rău de tot și ajunsesem într-o piață mare cu o statuie uriașă în mijloc. Beznă ca dracu’. Ne-am uşurat pe soclu și am plecat. A doua zi am aflat că am avut mare noroc că nu ne-a văzut nimeni. Era statuia lu” Lenin. Dacă ne vedea careva Siberia scria pe noi.

Un marş ca personalul de Mizil

Apoi, în tot voiajul am mers ca personalul de Mizil. Unde vedeam pământ opream. La Bosfor am stat o zi că se stricase nu'ş ce afifică de la tiribomflax. Pe Dardanele sărea „geaxul”, adică generatorul de pe axul elicei, că eram pe o navă păcătoasă cu motor semirapid, refuzată la export de un armator grec. La Pireu am ancorat fix pe pasa de intrare în port, să înnebunească Zorba de la Port Control ,că îi blochează traficul. La Port Said, s-a spart o „cămașă” de la „principal”. Încă una s-a fisurat după Canalul Suez și nea Ilie P...ă lungă a zis că e musai să ancoreze fix într-o zonă cu conducte petroliere submarine, că au trimis faraonii imediat două remorchere de asistență. A treia oară principalul a intrat în moarte clinică în radă la Djibouti. Aici ne-am bucurat, că am pescuit rechini ciocan. Nu de ăia mari ci, așa, la un metru jumate. Aveau o vitalitate de necrezut. După două zile pe punte, încă mai dădeau din coadă. Ne-am făcut coliere din vârfurile aripiorelor lor și, din piele, glaspapir de șmirgheluit lemnăria. Apoi, secundul ăla ratat a decretat că pierdem apă dulce și ne-a făcut restricție pentru duș la două jumătăți de oră pe zi – la 38 de grade Celsius, că ne umplusem cu toții de bubițe mici și roșii, ca la urticarie. Am tras la Colombo să facem plinu' cu apă și abia acolo și-a dat seama că tancurile sunt pline. Și-a luat flegme de la echipaj ca-n Piața Chiliei, din Constanța, acu’ treij de ani.

Pază contra piraţilor cu „bâte tip Navrom”

 

La intrarea pe Malacca, în drum spre Singapore, panarama aia de secund a pus vardii pe borduri înarmate cu niște făcălețe făcute de strungar și a scris în Jurnalul de Bord: „Efectuat pază contra piraților cu bâte tip Navrom”. Apoi, Nea Ilie s-a răzgândit, a schimbat de drum, și am ocolit Sumatra pe la Sud, să nu ne prade pirații din Malaya, că ăia erau chitiți, în capul lui, fix pe sărăcia noastră de vapor. Când am ajuns la Tanjung Priok mai să pupăm pământul. Da’ nici n-am acostat bine că s-a rupt o parâmă metalică, la prova, și l-a omorât pe un amărât de docher indonezian. Mai exact, l-a cam tranșat în două bucăți. Noroc că era vina lor, nu a navei.

Kramatunga, un „muzeu” de vizitat

În sfârşit, a urmat distracția. Drumul dintre Tanjung Priok și Jakarta e de fo douăj de kilometri, da' se face cu mașina în două ore. Sau juma de oră pe scuter. Când m-am suit în spatele scuteristului, mai să facă ăla infarct că-i rup suspensiile. L-am mai întâlnit și mai târziu, că am revenit în Indonezia. Am aflat atunci că băieții îmi ziceau King Kong. Beția de rigoare, nu-ș ce crustacee și moluște pe post de snaks-uri și, apoi, hai la curve. Locul ales se numea Kramatunga. Un fel de comunitate a bordelurilor indoneziene întinsă pe o suprafață cam cât Buftea. Gagici cât cuprinde, numa’ că era în plin Ramadam și, la ora zece, se oprea muzica peste tot, din respect pentru musulmani drept-credincioși. Așa că se auzeau doar icnete și gemete prin pereții de carton presat ai tractirelor lipite între ele. Problema era alta. Fetele – cică majore - deși nu le dădeam mai mult de șaișpe ani - abia de săreau de un metru patruzeci și nu-ș de cântăreau mai mult de treișcinci de kile. Că, dacă te așezai pe una, o aveai pe conștiință și riscai să vizitezi pușcăria din fosta Batavie. Așa că s-a trecut la alte figuri trigonometrice. Când am ajuns la vapor, dimineața, nu mai știam ce, când și cum. Doar unde și, mai ales, cât. Poza e făcută, mulţi ani mai târziu, pe un velier pe nume Adornate. Am și din Jakarta, da' nu le pun acilea, că țin la viața conjugală a colegilor mei marinari și nu numai.