Sârbii şi albanezii se luptă de sute de ani pentru provincia Kosovo, având la bază argumente istorice, etnice şi culturale.
Regiunea Kosovo este un platou cu altitudinea de 300-500 de metri, situat între Munţii Sar (la sud), Morava de Sud (la est), Munţii Kopaonik (la nord), Munţii Prokletje (la vest). Suprafaţa totală este de 10.887 km pătraţi. De fapt, regiunea cunoscută în prezent sub numele de Kosovo este compusă din zona Kosovo propriu-zisă şi din Metohija, care a primit acest nume după numeroasele proprietăţi mănăstireşti - metohuri, existente în Evul Mediu. Albanezii îi spun provinciei Kosova, în timp ce sârbii Kosovo, iar potrivit datelor oficiale numărul sârbilor care au rămas în Kosovo după încheierea războiului din 1998-1999 este de aproximativ 120.000, în timp ce al etnicilor albanezi este de 1,8 milioane. Instalarea sârbilor Drepturile sârbilor sau ale albanezilor asupra regiunii au fost şi sunt argumentate pe baza istoriei. Sârbii invocă valoarea indiscutabilă a patrimoniului lor cultural din Kosovo: mănăstirile şi bisericile de la Pec (1250), Gracanica (1321), Decani (1327). În schimb, albanezii afirmă că au locuit acolo înainte de instalarea slavilor în Peninsula Balcanică şi, în orice caz, înaintea cuceririi regiunii Kosovo de către Serbia. Albanezii se consideră a fi urmaşi direcţi şi legitimi ai vechilor iliri, ce ocupau în antichitate un vast teritoriu al Peninsulei Balcanice, înainte de venirea slavilor în această zonă. „Într-o excelentă lucrare, «Gli illiri», a cercetătorului croat Aleksander Stipcevici, din Zagreb, publicată încă din anul 1966, când situaţia din Kosovo nu ridica probleme, aflăm că vechii greci numeau ca iliri «...populaţiile aşezate la nord de Macedonia şi Tracia, de la hotarele Caoniei şi de la Tesporţia până la Dunăre». Autorul ajunge la concluzia că «...ilirii locuiau o întindere cuprinsă între Marea Adriatică la vest şi Alpii orientali până la Dunăre, Morava la est şi pământurile elenice la sud», ceea ce ne duce la concluzia că erau vechi locuitori ai Peninsulei Balcanice, având unele asemănări cu populaţiile din marea familie tracică şi fiind în contact direct şi cu cea dacică. Ilirii vor fi romanizaţi pe coasta Mării Adriatice, dând şi unii împăraţi Romei, însă marea masă iliră îşi va păstra etnicul până în secolul VII, când se va începe asimilarea lor de coloniştii diferitelor neamuri slave, mai puţin cei din Munţii Albaniei, albanezii considerându-se a fi urmaşii vechilor iliri“, spune Gelcu Maksutovici, doctor în istorie şi preşedintele Uniunii Culturale a Albanezilor din România. Sârbii contestă însă originea iliră a albanezilor, marle arheolog sârb Milutin Garasanin considerând că albanezii nu au niciun drept istoric asupra provinciei Kosovo. Cert este, după cum scria Aleksander Stipcevici, că „niciun cercetător sârb nu-şi poate exprima liber opinia asupra problemei iliroalbaneze fără a se expune pericolului de a fi acuzat de înaltă trădare“. Dardania sau Vechea Serbie? „Din toate timpurile, cele mai multe neînţelegeri între sârbi şi albanezi s-au concentrat asupra districtului Kosova, pe care sârbii, din interese politice, îl desemnează cu numele de Vechea Serbie. Or, istoria ne arată că ţinutul pe care sârbii îl numesc astfel se numea, în antichitate: Dardania. Căutând etimologia cuvântului, vedem că albanezii traduc acest cuvânt, în limba lor, prin pară sau păr (dardha). În Albania sunt însă şi azi multe sate cari poartă numele de Dardha şi locuitorili lor se numesc Dardhani sau Dardhari, ceea ce corespunde exact cu numele vechilor Dardanieni, cari nu erau altceva decât strămoşii albanezilor ce locuiesc aceste ţinuturi şi azi. Cât priveşte pe Sârbii, venirea lor în Balcani datează numai din era noastră: 636, cotropind ţinuturile ocupate atunci de către albanezi, cari au trebuit să le cedeze locul şi să se refugieze în munţi. Şi atunci vedem pe sârbi stabilindu-se în părţile pe care o numesc Vechea Serbie.“ (Nicolae Lako, „Drepturile Albaniei“, Tipografia Albania, Constanţa, 1921) Cele două bătălii de la Kosovopolie Imperiul otoman a învins armata sârbă în două bătălii cruciale: pe malurile râului Marica, în 1371, şi la Kosovopolie (Câmpia Mierlei), în 1389, unde trupele vasale, cu bosnieci, muntenegreni, bulgari, albanezi şi alţi aliaţi sub comanda Prinţului Lazar Hrebeljanovic - cel mai puternic conducător sârb al timpului - au suferit o altă înfrângere. Atât Lazar, cât şi sultanul Murat (înjunghiat în cortul lui de Miloş Obilich, care s-a dat dezertor) au fost ucişi. Înfrângerea nu a adus ocupaţia turcă imediată a Serbiei, dar secolele următoare de ocupaţie au alimentat mituri de onoare şi eroism care i-au ajutat să-şi păstreze demnitatea şi sensul de naţiune. „Este indiscutabil faptul că sârbii nu sunt autohtoni în Kosovo, fiindcă, în general, slavii nu sunt autohtoni în nicio regiune din Peninsula Balcanică. În cazul particular al provinciei Kosovo, aceasta a intrat în componenţa Serbiei relativ târziu, în secolul al XIIIlea, când, este drept, a devenit centrul politic şi spiritual al statului sârb, până la sfârşitul secolului al XIV-lea. Serbia a cucerit Kosovo în cadul politicii sale expansioniste, dar provincia Kosovo a căpătat o poziţie simbolică în mitologia naţională sârbă şi iugoslavă, fiindcă acolo a stăpânit ţarul Ştefan Duşan, acolo au fost ridicate cele mai importante monumente religioase sârbeşti şi încă tot acolo s-a desfăşurat eroica bătălie antiotomană din 1389. Cineva remarca însă că bătălia din 1389 care a hrănit mitul sârb al victimizării nu a fost bătălia sârbilor pentru salvarea creştinătăţii. Bătălia a fost purtată de o coaliţie regională în care albanezii participau în număr mare“, susţine dr. Alexandru Madgearu, cercetător ştiinţific principal al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, în „Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică“. „Sârbii vorbesc de Kosovopolie, dar de cel din 1389, uitând de bătălia din 1448. Atunci marele luptător Iancu de Hunedoara va face o alianţă cu marele strateg albanez Ghjergj Kastrioti - Skanderbeg. Despotul sârbilor Gheorghe Brancovici, în loc să se alăture celor doi, a împiedicat armata lui Skanderbeg să facă joncţiunea cu Iancu de Hunedoara, iar pe acesta l-a luat prizonier. S-a ratat astfel o ocazie de a-i alunga pe turci din Europa“, spune Gelcu Maksutovici, doctor în istorie şi preşedintele Uniunii Culturale a Albanezilor din România. O POVESTE FĂRĂ SFARŞIT Tito, autonomia şi epurările etnice Congresul de pace de la Berlin (1878) a refuzat să ia în considerare solicitările privitoare la autonomia teritoriilor albaneze. Ca urmare se formează Liga de la Prizren, în Kosovo, care îşi va atribui calitatea de guvern naţional, dar care va fi înfrântă de intervenţia armatei otomane. După primul război balcanic, pe 28 noiembrie 1912, Albania îşi declară independenţa. Războaiele balcanice au pus capăt dominaţiei turce în Balcani şi s-au creat state balcanice naţionale. Conferinţa de la Londra - generator al crizei kosovare „Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibilă crearea statului naţional albanez. Marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aproximativ jumătate din teritoriile locuite de populaţia albaneză din regiune, restul rămânând în afara frontierelor ţării: majoritatea în ceea ce se numeşte provincia Kosova, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru şi Macedonia primeau şi ele părţi mai mici din aceste teritorii“ (Maior dr. Emil Suciu, „Drama iugoslavă“, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 27.). Tratatul de la Londra (mai 1913) a recunoscut apartenenţa provinciei Kosovo la Serbia şi a Metohiei la Muntenegru. Totodată, Tratatul de la Londra recunoştea oficial Albania ca stat.
La sfârşitul Primului Război Mondial, prin tratatele de pace (1919-1920), s-a recunoscut Iugoslavia ca „Regatul slovenilor, croaţilor şi sârbilor“, cu o monarhie constituţională, în componenţa căreia au fost integrate două provincii autonome: Voievodina şi Kosovo. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a fost ocupată de Germania. Albania, anexată de Italia, a ocupat o mare parte din Kosovo. Sârbii au fost măcelăriţi de unităţi SS „Skanderbeg“, formate din soldaţi albanezi. Acelaşi lucru s-a petrecut în sens invers la sfârşitul războiului, când comuniştii sârbi i-au etichetat drept „fascişti“ pe toţi albanezii care îi deranjau. De-a lungul timpului, atrocităţi şi adevărate epurări etnice s-au produs de-o parte şi de alta, devenind o chestiune aproape banală. În 1946, sub Tito, Kosovo a căpătat statutul de „regiune autonomă“. Sârbii susţin că regimul „croatului“ Tito nu a permis niciun moment reîntoarcerea în regiune a sârbilor refugiaţi în anii războiului. În schimb, din Albania vecină continuau să sosească valurivaluri de emigranţi, atraşi de nivelul de trai mult mai ridicat din Iugoslavia. Ceea ce ar fi influenţat decisiv balanţa etnică şi religioasă a regiunii.
Tiberius Puiu, fost expert guvernamental şi unul dintre cei mai buni analişti ai spaţiului ex-iugoslav, consideră că, în 1921, peste 11.000 de familii sârbeşti au fost colonizate în Kosovo, fiecare primind câte 9 hectare (în total peste 100.000 ha). „Între cele două războaie mondiale au fost colonizaţi peste 60.000 de sârbi în Kosovo, care în 1941 s-au refugiat. În anul 1945, pentru a se evita răzbunările şi fricţiunile, noul guvern iugoslav a interzis revenirea acestora“, susţine Tiberius Puiu.
„Ceea ce se dispută acum este darul otrăvit pe care Tito a ştiut să-l realizeze şi să-l lase moştenire spre veşnică dihonie atât albanezilor, cât şi sârbilor“, susuţine dr. Alexandru V. Diţă. 
PRESĂ
Ziarul „Kosova“ a apărut la Constanţa în 1932
Puţină lume ştie că problema Kosovo este foarte veche. Minoritatea albaneză din România a dezbătut non-stop acest subiect, iar pe 25 mai 1932, la Constanţa, a apărut chiar o revistă „Kosova“. (Fl. B.)
„Va să zoică: Serbia vrea să îngjiţă totă regiunea meridională a Austro-Ungariei şi totă peninsula Balcanică, fiind-că Epirul şi Tracia, cari au remas nescrise pe portă, vin de sine rades, sau cu fularul popei pe d’asupra. Serbia, cu modul acesta, voiesce să inchidă cu desăvârşire porta civilisaţiunei occidentale şi să’i lase să se stingă în întunericul orientului! (…) Dalmaţii şi Croaţii au protestat, cu mult mai naintea acestei serbări, contra intenţiunei da i anexa; şi cu tote acestea, Serbia îi iubesce... şi vrea să i înghiţă şi fără voea lor (...). A uitat se vede Serbia că ne găsim în secolul al XIX“. (Shqipetari / Albanezul, nr. 25, Bucureşti, 1889)
ISTORIE Lungul drum spre independenţă Kosovo, a cărui independenţă a fost proclamată ieri, a fost de-a lungul istoriei un teritoriu al cărui control a fost revendicat şi de sârbi, şi de albanezi. Secolul al XII-lea - Kosovo face parte dintr-un imperiu sârb peste care domneşte dinastia Nemanjici. În această perioadă se construiesc numeroase biserici şi mănăstiri (ortodoxe). 1389 - Sârbii pierd în faţa Imperiului Otoman în bătălia de la Kosovopolie. Începe o perioadă de dominaţie turcă de mai multe secole care basculează echilibrul etnic în favoarea musulmanilor şi a albanezilor. 1913 - Serbia preia din nou controlul asupra provinciei Kosovo, în urma războaielor balcanice. 1946 - Kosovo este integrat în Federaţia Iugoslavă, condusă de comunistul Iosip Broz Tito. 1987 - În urma unei vizite în Kosovo, Slobodan Miloşevici se pronunţă în favoarea sârbilor din provincie. 1989 - În urma unei revizuiri a Constituţiei, Miloşevici reduce considerabil autonomia Kosovo. 1992 - Rugova, ales „preşedinte“ în Kosovo, organizează o rezistenţă pasivă pentru a obţine independenţa şi organizează instituţii paralele.
1997 - Se înfiinţează Armata de Eliberare a Kosovo (UCK), care se angajează într-un război de gherilă cu forţele sârbeşti. 1998 - Trupele lui Miloşevici reprimă mişcarea UCK. Mai mult de 10.000 de etnici albanezi din Kosovo sunt ucişi. 1999 - Pe 10 iunie, constrânşi de trupele NATO, sârbii îşi retrag armata din Kosovo, care e pus sub protecţia ONU (misiunea MINUK) şi a NATO. Pe 11 iunie, aproximativ 200.000 de sârbi şi alţi locuitori care nu erau de origine albaneză au suferit represaliile albanezilor.
2004 - În martie au loc puternice răscoale antisârbeşti, soldate cu 19 morţi şi mai mult de 900 de răniţi. 2005: În noiembrie, parlamentul kosovar adoptă o rezoluţie pentru crearea unui stat independent. În decembrie, fostul preşedinte finlandez Martti Ahtisaari, mandatat de ONU, începe o misiune care avea drept scop găsirea unui statut definitiv pentru Kosovo. 2006: Pe 21 ianuarie moare Rugova. Fatmir Sejdiu, unul dintre fidelii săi, îi urmează la conducere. Pe 20 februarie, încep la Viena negocierile pentru un statut al provinciei Kosovo, între sârbii şi albanezii din Kosovo. 2007: Pe 26 ianuarie, Ahtisaari prezintă un plan pentru independenţa Kosovo sub supraveghere internaţională. Pe 26 martie, în Consiliul de Securitate al ONU americanii şi europenii aprobă planul. Rusia susţine Serbia, care se opune. Pe 20 iulie, este însărcinat a găsi calea către un compromis între albanezii şi sârbii din Kosovo un grup (Trod’ka) format din reprezentanţi ai SUA, Rusiei şi Europei. Pe 10 decembrie, acest grup anunţă eşecul negocierilor. 2008: Pe 17 februarie, parlamentul din Kosovo proclamă independenţa. (Andrei Crăciun)
Recomandările noastre
