Site-ul Lumea Justiției a publicat recent documente potrivit cărora actualul procuror șef al Republicii, Augustin Lazăr, pe vremea cînd era procuror la Procuratura Alba, ca șef al unei Comisii de eliberare condiționată, a refuzat cererea deținutului politic anticomunist Iulius Filip de a fi eliberat condiționat. Siteul, preluat rapid de întreaga presă ostilă lui Augustin Lazăr, susține că Iulius Filip avea dreptul legal de a fi eliberat condiționat.

În replică, presa favorabilă lui Augustin Lazăr, ca presă de propagandă și agitație a Sistemului, susține că procurorul general de acum a fost șeful unei Comisii strict tehnice. Refuzul de eliberare condiționată a venit din partea judecătoriei. Într-adevăr, a refuzat eliberarea condiționată, dar a făcut-o din motive tehnice și nu politice.

Presa ostilă lui Augustin Lazăr cere demisia sau demiterea procurorului general al Republicii pe motiv că, urmare a refuzului său, un dizident anticomunist a rămas mai departe în închisoare.

Presa favorabilă lui Augustin Lazăr răspunde că un procuror precum Augustin Lazăr a decis doar după niște chestii tehnice, pe care dizidentul nu le-ar fi îndeplinit. Nu ni se spune dacă procurorul de la Alba a știut sau nu despre ce deținut e vorba. Sigur este însă că a știut. Documentele arătau clar că Iulius Filip ședea la închisoare, pentru că trimisese o scrisoare de sprijin Sindicatului independent din Polonia. Altfel spus, documentele arătau clar că solicitatorul eliberării condiționate era un cetățean condamnat pentru ceea ce se numea la vremea respectivă infracțiune împotriva ordinii socialiste.

Cazul Augustin Lazăr de pe vremuri poate fi judecat de pe două poziții. Una e poziția de pe care eu am judecat și am propus să fie judecați toți cei care au lucrat în regimul comunist. Am susținut și continui să susțin că fiecare dintre cei care au lucrat în Sistemul comunist trebuie judecați în parte, după ceea ce au făcut în cadrul funcției deținute. Chiar și în cazul unui procuror comunist, cum a fost Augustin Lazăr în ultimii ani ai domniei lui Ceaușescu, trebuie să vedem dacă a fost zelos, zbir sau omenos, preocupat de a evita abuzurile și acolo unde a putut de a favoriza pe cei condamnați pentru activitate anticomunistă sau obsedat de a reprima orice gest de minimă revoltă față de Sistemul comunist. În disprețul total al opiniei publice și profitînd de sprijinul necondiționat al ONG-urilor și presei puse în slujba Sistemului, Augustin Lazăr a evitat să vorbească în public despre perioada în care a fost procuror comunist. Dacă ar fi făcut-o, eu, care admit nuanțele, aș fi avut poate argumente pentru a-l apăra. Poate că a fost mai blînd acolo unde se cerea să fie nemilos cu dușmanii poporului, poate c-a făcut scăpat vreun dizident. Totul era posibil într-o lume în care nu era obligatoriu să fii fiară. Evident, un procuror în regimul comunist e mai greu de apărat chiar decît un activist. Prin natura funcției sale, un procuror în comunism a apărat legalitatea socialistă. Legalitatea socialistă însemna și condamnarea unei femei care a făcut avort sau a unui amărît care a furat o sacoșă de știuleți de la CAP. Printre condițiile principale ale legalității socialiste se număra apărarea statului comunist de orice punere la îndoială a legitimității sale. Prin urmare, prin natura funcției sale, un procuror în comunism avea datoria de a depista faptele care puneau la îndoială ordinea socialistă, de a le ancheta și de a le impune o sentință. Că această activitate se desfășura sub supravegherea Securității nu încape îndoială. Totuși, dacă Augustin Lazăr a avut sau nu relații cu Securitatea n-are nici o importanță. Ca procuror în regimul comunist el nu putea decît să sprijine lupta Securității pentru protejarea statului comunist.

În aceste condiții, cînd s-a zbătut să fie procuror ( în socialism nu se ajungea lesne procuror, trebuia să ai dosar beton, dar mai ales aprobarea Securității), Augustin Lazăr a știut că urma să fie brațul înarmat al regimului împotriva tuturor celor care contestau. Dacă ar fi avut o minimă conștiință s-ar fi făcut altceva:

Avocat, jurist.

De ce s-a zbătut el să fie procuror? Din aceleași motive pentru care s-a zbătut să fie procuror general al Republicii în condițiile în care lăsase în urmă numeroase abuzuri comise în anii comunismului:

Cele ținînd de parvenire cu orice preț.

O altă poziție față de lucrătorii din comunism e e cea a inșilor pe care eu i-am poreclit în anii de început ai democrației românești Talibani. Sînt cei care au considerat și consideră că toți cei care au lucrat în fostul regim sînt din start niște criminali. Criminali chiar dacă n-au comis abuzuri. Criminali, pentru că au lucrat pentru un regim criminal. Împotriva acestora s-au propus legi ale lustrației, s-au dus campanii violente, de excludere din viața publică.

Mai nou talibanilor le-au luat locul TeFeL- iștii. Sprijiniți de partidele de Opoziție, în frunte cu PNL, TeFeL -iștii agită slogane gen Ciuma roșie, comuniști, pentru cei din PSD. Din nevoia de a găsi instrumente de luptă împotriva PSD, TeFeL- iștii condamnă în bloc comunismul, cer linșarea celor care au lucrat în fostul regim. Recent, ca expresie a TeFeL- ismului agresiv, USR a propus o lege prin care ar fi condamnat pînă și folosirea cuvîntului comunist în spațiul public.

Unul dintre cei mai fanatici anticomuniști din România actuală e președintele Klaus Iohannis. Deși nu știm să fi făcut vreun gest de dizidență în anii comunismului, Klaus Iohannis n-a ostenit a denunța comunismul cu înverșunare. M-a mirat această poziție (de regulă anticomuniști sînt cei suspecți de a avea pe conștiință lucruri necurate făcute în comunism) încă de la interviul din septembrie 2014 dat de Klaus Iohannis Realității tv. Candidatul la președinției era mai înverșunat anticomunist decît cei care făcuseră pușcărie în anii stalinismului românesc. Biografia sa vorbea de un ins care, deși părinții emigraseră în Germania, beneficiase de toate avantajele oferite de stat unui minoritar de treabă, care nu punea probleme regimului. Am crezut atunci că e vorba de o figurație electorală. După ce-a ajuns la Cotroceni, Klaus Iohannis și-a făcut din anticomunism un program politic. E cel mai anticomunist președinte din istoria postdecembristă. Mai anticomunist decît Traian Băsescu, inițiatorul unei denunțări publice a perioadei comuniste. Iată un exemplu recent de denunțare de către Klaus Iohannis a comunismului:

„Comunismul, în realitate, a fost un regim oribil, un regim crunt, un regim draconic și aceste lucruri nu se pot recrea printr-un spațiu, aceste lucruri se pot recrea numai prin amintiri și o mică parte din ce am trăit noi atunci se poate transmite prin povestire, nu se poate recrea și este bine. Ceea ce am simțit, cum ne-am simțit, oprimați, umiliți, jigniți, îngrădiți, lipsiți de libertate, aceste lucruri nu se pot nici imagina în ziua de astăzi, nici nu se pot transmite ca sentiment de viață. Însă, ceea ce se poate povesti este ce evenimente am văzut, ce evenimente am trăit, cum a fost cadrul general. Și, din acest motiv, cred că spațiul are valoarea lui prin faptul că îți dă un motiv să intri în această discuție despre vremea comunismului în România, dar să țineți minte întotdeauna, epoca a fost probabil cea mai neagră epocă a României și ororile comunismului nu trebuie uitate, trebuie povestite tocmai pentru a nu ajunge în situația să repetăm greșeli pe care noi le-am făcut.” (Klaus Iohannis, la inaugurarea Spațiului 80east (optzecist) – „Acasă în comunism”, 11 Februarie 2019.)

Neîndoielnic, printre ororile comunismului s-au numărat și ținerea la închisoare a unor cetățeni care nu făcuseră altceva decît să-și exprime un punct de vedere. Cetățeni precum Iulius Filip. La ținerea la închisoare a lui Iulius Filip, la o oroare comunistă, așadar, a contribuit din plin și Augustin Lazăr. Să admitem că în clipa cînd l-a numit procuror șef al Republicii, desi știa că Augustin Lazăr a fost procuror în regimul comunist, Klaus Iohannis navea cunoștință de gestul de a refuza eliberarea condiționată a unui cetățean condamnat pentru delict de opinie.

Acum iată știe.

Și în loc să-i ceară celui care a contribuit la ororile comunismului demisia, fie ea și de onoare, Klaus Iohannis tace. Tace și, prin spălătorul său de rufe murdare, consilierul prezidențial Andrei Muraru, un fel de Gavrilă Marinescu al Cotrocenilor de azi, îi pune pe cei din presa prezidențială și pe cei de la CNSAS-ul prezidențial să-l spele pe Augustin Lazăr.

De ce?

Augustin Lazăr e omul de casă al lui Klaus Iohannis, mai precis al familiei Iohannis. Ca și în cazul fostei șefe a ÎCCJ, Klaus Iohannis îi e dator pînă în gît lui Augustin Lazăr. L-a spălat de 40 de dosare. Dar nu numai atît. În condițiile de bătălie prezentă, cînd fiecare dintre cele două tabere – tabăra PSD și tabăra prezidențială – își numără oamenii din cadrul instituțiilor de forță, Augustin Lazăr nu poate fi sacrificat.

Da, dar astfel Klaus Iohannis sacrifică unul dintre instrumentele sale de luptă împotriva PSD:

Anticomunismul feroce.

Rămîne de văzut ce ar costa mai mult: Sacrificarea unui om din gașcă sau a unui instrument de luptă.